22 - 23 august 2009 - CEAHLĂUL în haine solare

Dacă pui împreună trei oameni, spre exemplu...
...pe mine, dornică mereu de cărări de munte şi de bucurat inima cu înălţimi...

...Adela, mătuşa mea, în vârstă de aproape 60 de ani, care s-a lăsat contagiată de entuziasmul meu vis-a-vis de munte şi m-a rugat să o duc odată să vadă cu ochii ei dacă e chiar aşa cum îi spun şi care a dat 300 de lei pe bocanci ca să îi convingă pe stâncoşi că e interesată de un parteneriat pe termen lung cu ei...

...Alin, amicul meu de ceai în Sage sau Cărtureşti, expert pe ce înseamnă triada culoare-creion-contur, care nu a făcut niciodată muntele şi nici nu a prins vreo ocazie de a merge...

....e posibil, adunând motivaţii şi avânt spre munte, să iasă o poveste cum am ţesut-o noi în complicitate superlativă cu Ceahlăul în zilele de 22-23 august 2009.

Am plecat sâmbătă, la 6 dimineaţa, cu maxi Iaşi-Durău (20 lei biletul), cu rezervări făcute, şi am ajuns la 10 în staţiune, intrând întâi de toate pe la Mânăstirea Durău şi apoi urcând la Salvamont pentru a plăti intrarea în parcul naţional (5 lei/persoană, iar pentru elevi, studenţi şi pensionari 2 lei). Poza de grup s-a dovedit obligatorie...

...iar Panaghia părea pregătită pentru a fi admirată.

Cum la Cabana Dochia era plin-ochi (de când am sunat să fac rezervarea, cabanierul Nicu mi-a spus că mă dezamăgeşte, dar nu mai este loc), la Cabana Fântânele nici nu mai vorbesc, iar cortul nu prea se impunea căci nu mă riscam cu mătuşa mea chiar din prima la cort. am căutat cazare în Durău, la o pensiune şi la 11 începeam traseul de o oră din Durău (850 m) până la Cabana Fântânele (1220 m). Nu eram singuri, ci groaznic de mulţi: nu sunt obişnuită cu aşa de multă lume pe munte, cu echipe de la Selgros sau Metro făcând team-buliding-uri şi copii veniţi în tabără şi familii dornice să mănânce la înălţime şi zumzet ca într-o piaţă, încât farmecul pădurii nu se mai simte.

La Cabană am admirat, am adăstat pe iarbă, am mâncat, am fotografiat...

...şi ne-am reîmprietenit cu drumul.

De la Fântânele situaţia s-a schimbat drastic: foarte mulţi nu intră în ceea ce înseamnă cu adevărat munte şi nu urcă la Dochia. Nu ştiu ce pierd! Cu cât urci, cu atât îşi dai seama ce darnic poate fi muntele când face frăţie cu soarele: toată ziua a fost lacrimă de senină şi caldă, iar deschiderea la privelişte maximă.

Mergând în ritmul "muşchetarilor" mei de drum, care s-au comportat destul de bine şi au transpirat abundent, căci au avut multă voinţă de a face traseele şi a dovedi că merită dărnicia muntelui, am ajuns la Cuşma Dorobanţului împreună cu o familie din Bucureşti, care a rămas cu noi şi pe drumul de întoarcere. Dl Cornel cu soţia, Lăcrămioara şi fiica lor de 10 ani, Betty formează o familie SUPERBĂ care pun mare preţ pe călătorie, pe mişcare, pe natură şi pe ski. Nu aveau în plan să facă Ceahlăul (căci şi-ar fi luat bocancii!), dar ajunseseră cu o zi înainte de la Lacul Roşu în Durău şi şi-au spus: "Ce-ar fi dacă...?. Şi uite aşa am devenit o ceată mai mare, am râs şi am trăit peripeţiile de la coborâre cu o mare deschidere umană.

După exerciţiile de verticalitate de la Cuşma Dorobanţului şi după ce am zărit lacul Bicaz întins leneş la poalele muntelui...

...am înaintat spre Panaghia, piatra care mie îmi place enorm în Ceahlău. Mi-e mult mai dragă decât Toaca, are o alt fel de personalitate şi este o plăcere să o asediezi cu paşii.

A urmat Toaca (1904 m) şi toată suprafaţa deschisă ca o maaare plăcintă de piatră, verdeaţă şi cer. Îmi venea să nu mai plec, să ascult iar şi iar rugăminţile mătuşii mele de a nu mai merge pe marginea stâncilor, căci inima ei o ia razna de frică. Am reuşit să o conving să vină mai aproape şi s-a convins de ce muntele are un efect hipnotic şi liniştitor asupra sufletului. După aceea nu îi mai venea ei să plece!

Betty a negociat cu mine: "Ce-ai spune dacă eu ţi-aş spune Dana şi tu mi-ai spune Betty? Nu ar fi mai uşor?" şi mi-a povestit toate planurile ei: face baschet la şcoală, ski de 2 ani şi vrea să înveţe să meargă şi pe placă pe zăpadă. Visul ei este să ajungă în Austria să facă ski pentru că au acolo nişte "pârtii excepţionale", conform cercetărilor ei pe internet. Un copil foarte receptiv, cu mult bun-simţ, dornică să demonstreze că poate şi ea să facă traseele de oameni mari. Mama ei îi spunea Duracell, iar fata îi răspundea: "Da, baba Dochia, te mişti cam greu. Mă ţii în loc."

Generaţia viitoare de montaniarzi pare foarte promiţătoare, atâta vreme cât este îndrumată spre cărări pietroase: muntele o primeşte cu drag şi cred că pentru ea a fost ziua atât de generoasă.

La Cabana Dochia (1750 m) lume multă, corturi, hlizeală.
Am stat vreo jumătate de oră pentru privelişte..

...şi ne-am îndreptat spre Schitul Dochia, unde am mulţumit Cui trebuie pentru forţa din tălpi și pentru albastrul din cer.

Dilema era: ne întorceam pe unde venisem sau coboram pe la Cascada Duruitoarea. Era ora 17 şi traseul spunea 3 ore şi jumătate până în Durău. Aveam timp şi am ales coborârea pe la Cascadă. Am dat peste nişte platouri montane care purtau deja în ele promisiunea toamnei, dar se mai lăsau legănate în firul ierbii de adierea verii.

Traseul mi s-a părut superb, sălbatic, cu multe pasaje abrupte, mai "vânos" decât cel de urcare. Betty a avut probleme aici, pentru că i s-a făcut frică în zonele mai abrupte şi a trebuit să mergem mai încet ca să treacă ghidată de tatăl ei. Bun exerciţiu pentru psihicul ei în formare la nivel de rezistenţă şi multă răbdare pe părinţii ei: i-au repetat de zeci de ori cum trebuie să facă, unde să pună piciorul, cum să se sprijine în "toiag" (pe care a spus că îl ia acasă să îl arate la şcoală). Ne-am întârziat puţin pe traseu, dar a fost o experienţă pentru ştrumfa Betty: a vorbit după aceea numai de bocancii ei care stau acasă liniştiţi în loc să muncească. Pe de altă parte, mătuşa mea, Adela, era mereu în faţă, căuta semnele de traseu de pe copaci, zburda cu bocancii ei noi şi îmi arăta că îmi făcusem degeaba probleme în privinţa rezistenţei ei.

Pe traseu am dat peste un grup de 5 persoane care alesese să urce la Dochia pe la Duruitoarea pentru că e "mai mult munte pe aici decât pe la Fântânele" (după cum ne-a spus bărbatul care conducea grupul). Cam aşa şi era! Am ajuns la Cascada Duruitoarea...

...şi i-am dat bice la mers căci lumina pălea repejor şi noi mai aveam până în Durău destul de mult. La un moment dat am început să urcăm spre Poiana Viezuri şi nu pricepeam de ce urcăm, dacă noi trebuia să coborâm. Şi ziua se reducea, se reducea, încât era ora 20.20 când am ajuns în Poiana Viezuri şi de acolo mai aveam 45 de minute până în Durău. Aproape de ora 21 am ajuns teferi, fără niciun incident sau vreo vătămare. Betty era cea mai mândră că reuşise să facă faţă zilei. Era campioana noastră!
Am încheiat întâlnirea noastră la un pahar de vin şi la două ore de poveşti aşa cum se întâmplă la munte cu oamenii pe care îi unesc aceleaşi drumuri.

A doua zi a fost mai liniştită pentru că "muşchetarii" mei erau puţin (mai mult) obosiţi, dar nu recunoşteau, şi am stat prin staţiune, am mers la Mănăstirea Durău şi am respirat-o pe îndelete, în detalii şi în pictura interioară realizată de Nicolae Tonitza.

M-am şi jucat...

...mi-am adunat "muşchetarii"...

...ne-am mai bucurat de culorile locale...

... şi ne-am luat sufletele pline de atâta albastru, pornind spre casă la 18.45, cu acelaşi maxi.
A fost o ieşire la munte absolut superbă, în care m-am bucurat atât de înălţimi, cât şi de oamenii întâlniţi, neprevăzutul dându-ne cel mai mare câştig: frumuseţea de a petrece tânăr şi energic un timp ce se multiplică după aceea şi te hrăneşti din el în cotidian.

2-9 august 2009 - RETEZATUL şi sălbăticia pietrei

Am ajuns din excursia mea cu multe episoade pe 1 august, dimineaţă. Aveam să despachetez bagajele şi să fac altele pentru că pe 2 august, la 20.45 plecam spre...munţii Retezat!

Încărcată cu "casa melcului" pus pe drumuri, m-am întâlnit cu Marius şi ne-am îndreptat spre gară unde aveam să întregim trupa cu Remus, Alexandra şi Cristina, plini şi ei de bagaje până în dinţi, căci doar plecam pentru o fâşie serioasă de timp.

ACTORII:
Alexandra, proaspăt revenită din Deltă, o fată pe care am descoperit-o în ieşirea aceasta ca pe un om foarte sensibil, cu o fire nebunatică, atentă la cei din jur şi la detalii, "partenera mea" la joaca fotografică şi un om tânăr care vrea să vadă lucrurile mişcându-se în România.

Cristina - omul care ar putea zbura pentru prietenii ei, dacă i s-ar cere, un om pasionat de a se face utilă şi a-i ajuta pe ceilalţi, care râde cu poftă când are motiv, devine uşor melancolică...tot când are motiv şi merge ca o gazelă pe drumuri de munte! Adică...repede!

Remus - între credinţă şi filozofie se află încadrat Remus, la fel între seriozitate şi umor în doze infinite, el asigurând în permanenţă starea de spirit înaltă a grupului, replica "Ce oameni!" devenind preferata noastră. Cu oameni aşa aerisiţi să tot pleci, căci ştiu să aplice şi gluma când e cazul, şi atitudinea matură când se cere!

Marius - omul de bază cu alesul traseelor, care mereu a făcut treabă bună şi ne-a oferit în fiecare zi drumuri variate, încât nicio zi nu a semănat cu cealaltă. Ce am apreciat eu foarte mult a fost grija şi răbdarea pentru grup, destinderea în mers pe munte şi faptul că am avut nişte porţii serioase de râs prin tandemul făcut cu Remus. Babani băieţii!

Daniela - dacă ar trebui să îmi fac autoportretul, ar trebui să notez unele nemulţumiri personale referitoare la ritmul pe munte, dar în rest...seninătate cât încape şi ce spun partenerii mei de munte.

Piesa a decurs în acte în felul următor:

ACTUL I (2-3 august 2009)
Luam trenul Iaşi-Timişoara până în Simeria: ne aşteptau cam 11 ore de mers cu acceleratul, de la 20.45 până la 8.15. La casa de bilete am avut surpriza de a începe cu stângul călătoria noastră: nu mai erau bilete cu loc, singura opţiune fiind să stăm în picioare. Am luat bilete aşa (68 lei - biletul întreg) şi ne-am înarmat cu multă energie pentru a rezista drumului: unii au stat şi au păzit bagajele (băieţii), alţii au dezertat la o bucată de noapte (logic, fetele!).

În Simeria am luat la 10.15 un personal spre Ohaba de sub Piatra (căreia Remus îi spunea mereu Obaha) şi timp de o oră am mai tras un pui de somn şi am mâncat din cozonacul făcut de mama Cristinei, cu noi mergând şi Marusia, o fată localnică tare curajoasă ce ne-a furnizat detalii despre zonă.

La 11.15 eram în Ohaba şi luam un maxi-taxi până la Cabana Cârnic (15 lei), de aici urmând să ne punem picioarele în funcţiune şi să luăm contact cu poalele muntelui, urcând spre Cabana Genţiana, la 1678 m. În formaţie de 5, ca degetele de la mână, aşteptam să ne dezmorţim la drum şi să mai amăgim somnul până ajungeam la Genţiana.

Am făcut un popas la Cascada Lolaia şi apoi ne-am continuam incursiunea prin pădure până la Genţiana, pe o vreme care devenise umedă şi ne tot ameninţa când cu ploaie, când cu soare, nefiind încă hotărâtă cum să ne trateze.

De la 12.30 la 17 am mers spre Genţiana şi am hotărât să rămânem peste noapte aici (20 lei/patul), a doua zi urmând să o pornim spre muntele serios şi golaş de pădure. Armate de ţânţari ne-au făcut "franjuri" nervii şi pielea, scoţându-ne din sărite şi nelăsându-ne nici măcar să ne tihnească mâncarea. Dar aveam să scăpăm de ei în curând!

ACTUL II (4 august 2009)

Soare, aer bogat de munte, apă rece, drum întins de la Cabana Genţiana la Şaua Bucura (2200 m), cu trecere pe lângă Lacul Pietrele şi campare la Lacul Bucura (2040 m): acesta era planul zilei şi ne-a ieşit. Chiar cu surprize incluse: bulboana a stârnit intenţii de afundare, dar şi puneri rrrreci în practică! (pozelor cu băieţii nu am voie să le dau drumul în lume, de data asta!)

Mult jnepeniş de-a lungul drumului spre Şaua Bucura, bolovani imenşi care aveau să se transforme în mări de grohotişuri la înălţime, montaniarzi care urcau odată cu noi sau coborau de la lacul Bucura şi ne spuneau cu dragă inimă cum s-a comportat Retazatul cu ei. Înaintam începând să ne minunăm de deschidere şi de lacul Pietrele care primea supus răsfrângerea muntelui în apele sale liniştite.

În cele din urmă, după un urcuş pieptiş, am ajuns pe Şaua Bucura şi am putut îmbrăţişa cu privirea peisajul în care trona lacul împreună cu cele vreo 80 de corturi ale oamenilor iubitori de munte. Deoarece Retezatul este parc naţional şi mare parte din el este protejat, nu este voie să se campeze decât în anumite zone (ex. lacul Bucura şi lacul Zănoaga).

Am campat şi noi lângă toate locurile gen "cazemată" ocupate deja şi ne uitam cu părere de rău cum vremea se închide şi ne obliga să scoatem şi să ne rugăm să se îndrepte a doua zi. Ne-am "proţăpit" pe marginea lacului vălurit şi am încins o discuţie principială despre specific etnic, despre "pentru ce anume merită să te sacrifici", despre destine româneşti exemplare (Mircea Vulcănescu) şi convingeri personale formate prin experimentare. Ne încălzisem la vorbă şi nu mai simţeam frigul ce se lăsa odată cu înserarea!

ACTUL III (5 august 2009)
Dimineaţa părea promiţătoare, fiecare încercând să seducă soarele să nu se dea bătut în faţa norilor şi a ceţii. Voiam să facem Vf. Peleaga (2509m), cel mai înalt vârf din Retezat: urcam înapoi pe Şaua Bucura, făceam dreapta şi ţineam traseul până pe vârf, urmând să ne orientăm în funcţie de vreme dacă mergeam şi pe Vf.Păpuşa.

Când am ajuns pe Şaua Bucura, a început şi ceaţa să se ia la întrecere cu noi: este un adevărat spectacol, pe care l-am admirat şi anul trecut în Făgăraşi, joaca aceasta dintre vârfuri montane şi ceţuri care călătoresc peste peisaje, schimbându-le total în câteva fracţiuni de secundă.

Urcând pe Peleaga am luat contact direct cu mările de grohotişuri, care îţi dau impresia că Cineva a stat să reteze şi să aşeze aşa piatra, zdrumicând-o sălbatic. Practic, ai traseu de escaladare pe unele porţiuni, nu este mers la pas. Şi chiar uneori râdeam de ce spusese acea "orăşeancă" pe internet: replica avea să devină laitmotivul zilelor următoare!

Am făcut un scurt popas de caise uscate şi un baton de ciocolată, când ne-a luat ceaţa deasă prin surprindere şi ne-a obligat să luăm o decizie rapidă...

...fie coboram înapoi pe Şaua Bucura, fie ne continuam drumul spre Peleaga. Am riscat spre vârf şi am ajuns pe ceaţă, la fel cu un alt grup care urcase pe partea pe unde noi aveam să coborâm. Apoi a început ploaia: nu am prins până acum ploaie la munte aşa cum am prins în Retezat, dar face parte din lumea muntelui, nu poţi negocia asta cu el. A fost faină de tot coborârea: ştii că te plouă şi nu te topeşte şi nu poţi decât să mergi cu grijă şi să te bucuri de moment, să mai faci o glumă şi să râzi de "bafta" ta. E păcat să te enervezi: este o doză de sălbăticie nealterată în ploaia la munte, doar că hainele umede nu sunt tocmai o bucurie! Spre seară s-a înseninat, iar băieţii ne-au spus că peste noapte a fost un cer lacrimă şi o lună maaare şi luminoasă, că îţi venea să faci muntele noaptea.

ACTUL IV (6 august 2009)

A fost ziua în care am făcut traseu în direcţia opusă, spre Vf. Retezat (2485 m). Am ieşit la marginea rezervaţiei unde accesul este interzis: practic, inima Retezatului este ţinută în forma sa originară, se văd colţi de stâncă, povârnişuri ameţitoare şi creste succesive cu trene de piatră. Vremea a fost iar pusă pe şotii, dar mai cuminte decât cu o zi înainte. Eu chiar am simţit că soarele ne alintă faţă de ziua precedentă, dar pe Retezat ne-a servit tot cu ceaţă.

Priveliştea este de-a dreptul superbă: creastă, ceţuri care bat în retragere (chiar dacă pe Vf. Bucura (2433 m) iar ne-au fericit cu prezenţa), munţi care se luptă să îşi scoată capetele la vedere, ceruri zvârcolindu-se de nori şi eliberând soarele.

ACTUL V (7 august 2009)
Încântaţi de faptul că ne reuşise Retezatul cu o zi înainte (şi Bucura pe care nu o avusesem în planul iniţial), am aşteptat să se lumineze de-a binelea, exact cum ne asiguraseră cei de la Salvamont. Doar că a plouat cam toată noaptea şi dimineaţă era tot închisă vremea, fapt ce ne-a dezarmat până pe la ora 13, când Marius a spus că el pleacă, nu stă în sacul de dormit ziua în amiaza mare. Eu şi Cristina am mers cu el, iar Remus cu Alexandra au rămas, din păcate, la cort, din cauza unui mic scurtcircuit în comunicare.
A fost o zi TOTAL neaşteptată pentru noi. Până şi Marius, care face muntele de mai mulţi ani decât Cristina şi cu mine, a spus că a fost o zi "prea adevărată".
Să o luăm cu începutul: am plecat spre stânga dinspre lacul Bucura, pe traseul spre Şaua Judelui, cu vremea destul de ok, bună de mers. Am dat peste lacuri glaciare, cascade, nelipsiţii bolovani, urcuş pieptiş spre şa. Ajunşi acolo, am făcut stânga spre Lacul Zănoaga şi nu ne-am abătut de la traseu decât o singură dată, prilej cu care eu am alunecat şi am căzut pe mâna dreaptă în încercarea mea de a-mi atenua căderea. Mi-au amorţit degetele instantaneu, căci făcusem impact cu oasele. M-am speriat când am auzit de la Marius că totul e bine atâta vreme cât niciun deget nu e rupt. Cum nu le simţeam, nu îmi puteam da seama!
Dar, ca şi cum asta nu era suficient, a început ploaia! Şi ce ploaie, mamă! Cea de pe Peleaga fusese aşa, un mic scâncet al cerului. Pentru prima data de când merg pe munte, am ajuns murată în bocanci, parcă eram într-o mlaştină, la fel şi Cristina. Am coborât spre Zănoaga, la Salvamont, unde un doctor şi un salvamontist, Bebe, ne-au luat în primire, ne-au dat ceai (ce divin a fost ceaiul acela!), ne-au pus să ne încălzim şi ne-au sfătuit ce să facem: era ora 17 şi mai erau cam 3 ore şi jumătate până se însera, aşa că aveam vreme de întors, chiar şi pe ploaie. Dar nu pe traseul din vale, prin jnepeniş, ci pe drumul pe care venisem spre ei. Mie mi s-au tăiat picioarele: când mă gândeam la abrupta şa a Judelui, la mâna mea care abia îşi revenise (aveam o contuzie minoră) şi la "sora noastră", ploaia, mă lua cu rău. Dar nu aveam altă cale: ne-au dat pungi să ne protejeze de apă, la spate şi la cap, şi am plecat, cu apa băltind în bocanci.

Am urcat cu greu şaua dinspre Zănoaga, tot pe ploaie şi sus...MINUNE!...s-a înseninat şi tot ce văzusem în ceaţă la venit, acum era clar ca lumina zilei. Nişte privelişti divine ni s-au deschis în decurs de câteva minute, s-a făcut o mare alpină ce se vedea fenomenal aproape de Şaua Judelui şi noi ne simţeam binecuvântaţi ca după atâta chin să ne bucurăm sufletele cu imensitatea aceea de frumuseţe. Muntele îţi pune răbdarea şi psihicul la încercare, dar ştie să te şi răsplătească pe măsură!

Aproape de "casă" se vedea clar şi Vf.Peleaga, şi Lacul Bucura, ca şi cum ploaia nici nu trecuse pe acolo. Ziua s-a încheiat cu un apus calm, obosit şi fericit, aşa cum eram şi noi.

ACTUL VI (8-9 august 2009)
Am ajuns şi în ultima zi. Din păcate! O lună mare a apărut peste noapte şi a rămas cu noi până dimineaţă.

Ziua a fost demenţial de frumoasă: Retezatul a fost sălbatic total şi imprevizibil absolut, cu toată ploaia, ceaţa, alternanţele de vreme bună/rea şi am avut senzaţia de ieşire din timp, de rupere de toată realitatea lăsată acasă.

Am coborât spre Cabana Cârnic, am luat cu noi pete de culoare şi detalii...

...am mâncat, ne-am pregătit de revenirea acasă, trecându-ne prin minte tot ce experimentasem şi devenind nerăbdători să facem schimb de poze.

În halta de la Ohaba de sub Piatră ne-am mai jucat fotografic şi apoi..."Hit the road, Jack!".
Piesa noastră are happy-end şi episoade ce aşteaptă să se scrie din mers, pe alte cărări pietruite.

Ca de fiecare dată când vin de la munte, mintea îmi zboară la următoarea întâlnire cu el. Ştiu că nu reuşesc să ajung la el atât de des pe cât mi-aş dori, dar un astfel de "drog" te face să nu disperi, ci să aştepţi şi să cauţi răbdătoare căi spre el.