luni, 30 iulie 2012

27-29 iulie 2012 - BUCOVINA şi RARĂU: escaladă, tiroliană, rafting şi canoe cu 17 omuleţi aventuroşi

"Cântă cucu bată-l vina/ De răsună Bucovina."
(Grigore Leşe - Cântă cucu-n Bucovina!)

Escalada. Un vis devenit realitate. Ceva ce îmi doream să fac încă din 2007, de când munţii au intrat pe uşa din faţă în viaţa mea şi am făcut primul traseu în Rodna, sub Pietros, la Lacul Iezer. La escalada din Bucovina mi-am învins o limită şi am urcat fără să gândesc prea mult, după triada: caţără, găseşte prize şi ridică-te pe stâncă! Dacă vreau să continui? Mai încape îndoială?


Pe 25 mai 2012, când eram la Sovata, Ciprian ne trimitea o invitaţie de adunare pentru lunile de vară: "Bună dimineaţa tuturor. Vă propun o vacanţă de 3 zile de aventură în Bucovina: tură cu canoe, drumeţie, escaladă, rappelling şi rafting de la Bucovina Adventure. Vineri: tura cu canoe pe Bistriţa Aurie pe distanţa de 15 km. Sâmbătă: Drumeţie în Rezervaţia Pietrele Doamnei, Iniţiere escaladă şi rappelling, Salturi pe tiroliană la Piatra Şoimului, Foc de tabără. Duminică: rafting pe râul Bistriţa pe distanţa de 10 km." Îi răspundem 4 zile mai târziu: "Cipriane, merg si eu! Perioada sună bine de tot şi e loc pentru aşa ceva (că tot vorbeam de chestii aventuroase ultima dată când am fost la munte, în Giumalău) între munţii de la vară. Mersi de dat vestea la lume!". Şi uite-aşa, cum am făcut eu, au procedat şi ceilalţi (în variantă personalizată, desigur!) şi ne-am adunat 17 omuleţi aventuroşi! Doar 5 dintre ei erau feţe total noi, restul de 12 eram rodaţi unii cu alţii din ieşiri trecute!


(Adrian, Irina, Cătălin, Ştefan, Irina, Veronica, Irina, Simona, Daniela, George, Ciprian,
Andrei, Geora, Evelina, Monica, Constantin, Vlad)


(gaşca fetelor, cocoţată pe lângă Pietrele Doamnelor în Rarău)


(gaşca băieţilor, formând prin Constantin un alt vârf în Rarău)

Să revin la escaladă, experienţa de prim-plan pentru mine la ieşirea aceasta. Şi rafting-ul mi-a plăcut tare de tot! Ionuţ, ghidul şi supraveghetorul nostru la escaladă şi tiroliană, ne-a făcut o demonstraţie de "păianjen-pe-stâncă" atunci când a întins coarda: pare aşa de simplu când vezi un om cu o experienţă de 20 de ani la activ (la 10 ani a început!) cum găseşte prizele foarte repede, cum ştie unde şi cât de tare să apese pe picioare pentru a înainta, cum e ca la el acasă pe pereţii aceia de piatră. După ce au urcat Constantin, Ciprian, Monica, Geora, Cătălin, Ştefan şi Andrei, mi-am zis că e suficient cât am văzut şi că e momentul să încerc în mod direct escalada. Ham, cască, asigurarea, câteva sfaturi şi...hopa-sus pe stâncă! Drumul în sine nu prea l-am gândit, efectiv am urcat, am căutat o priză şi încă una, am ascultat de Ionuţ când am luat-o mult dreapta şi mă abăteam de la traseu, iar porţiunea de sus a fost destul de solicitantă (îi văzusem şi pe cei dinaintea mea că se împotmoliseră acolo şi durase mai mult până au găsit calea de a ieşi la liman!), căci nu mai găseam prize să îmi termin aventura!





Atârni pe stâncă, dar eşti asigurat bine de jos şi capeţi încredere că poţi duce la bun sfârşit ceea ce ai început. Într-adevăr, Ionuţ avea dreptate când spunea că picioarele sunt elementul de bază, că au muşchii mult mai bine dezvoltaţi decât mâinile, îi utilizăm zilnic mult mai mult şi, dacă apeşi bine în ei şi-i soliciţi, te duc sus pe stâncă. Nu înseamnă că mâinile nu au un aport considerabill, dar stabilitatea ţi-o dau tot picioarele! Momentul când am pus mâna pe lanţul din capătul traseului a fost extrem de răsplătitor pentru efortul depus până acolo şi pentru că mi-am depăşit o limită şi am bifat un vis, priveliştea din jur era absolut uimitoare şi suspendarea pe marginea pietrei - o adevărată delectare! Ce senzaţii intense trăiesc cei care practică acest sport: e şi foarte riscant, şi foarte tehnic, implică o condiţie fizică bună, te solicită psihic destul de mult, e bazat şi pe încredere în cel cu care faci echipă, dar secundele de capăt merită întreg efortul! Rapelul e ca o coborâre cu bicicleta: legănat şi fără efort!



Nu am fost singura încântată! Constantin a fost cel care a deschis seria urcărilor dintre noi, novicii, s-a ales cu o vânătaie istorică, dar a făcut un traseu tare frumos până sus. Monica a făcut la fel la categoria "Fete", dar ea, cu o greutate de pană, parcă a plutit până la lanţul din capăt. George a escaladat până la jumătate, a alunecat ulterior şi restul traseului l-a făcut sub formă de rapel...inversat! Spunea că e greu şi aşa, iar noi ne distram pe seama lui, căci era extrem de motivat să atingă zalele de la final: important era că a ajuns acolo, nu cum reuşise acest fapt! Scopul scuză mijloacele până şi în zona escaladei! Au fost câţiva dintre noi care au spus "pas" la experienţa aceasta, pentru că li se părea mult prea expusă, dar mi-ar fi plăcut ca măcar un rapel să le fi înlesnit cei de la Bucovina Guides.




Traseul spre Pietrele Doamnei din Rarău a început de la hotelul cu acelaşi nume, ajungând practic a doua oară pe o cărare pe care am străbătut-o în 2009 cu Adela, Cristina, Alin, Marius, Ioana şi Andrei. Ştiam că priveliştea merită şi stâncile te impresionează, dar traseul până la ele mi s-a părut scurt faţă de prima dată: l-am parcurs în 20 de minute! Petrică, ghidul nostru de la Bucovina Adventures, ne-a lăudat pentru ritm şi pentru faptul că recuperasem în acel fel mica întârzierea de dimineaţă, dar acestea nu au fost până la urmă motive suficiente ca să ne mai facă şi foc de tabără seara. Măi, măi, românul nostru tot cu o scurtătură e mai prieten decât cu o treabă făcută integral: programul era program şi trebuia respectat, mai ales că noi terminaserăm escalada, drumeţia şi escalada la ora 19 şi era timp destul pentru focul de tabără! Puteam fi recunoscători, în schimb, că aveam condiţii excelente la cazare!




Evelina ne-a delectat cu bomboane să avem energie la coborâre, ne-am pozat în grupuri, în perechi, în triade, am adăstat o vremea pe platou şi apoi am luat de braţ alt traseu, ocolind stâncile prin dreapta. A fost mult mai spectaculos decât pe drumul de urcare, bolovani mari păzeau porţiuni strâmte, peretele era intimidant, colţii de stâncă destul de sfidători şi noi ne strecuram temerari şi hliziţi. Am găsit şi profesionişti la escaladă, i-am admirat (din plin şi îndeaproape!) şi apoi i-am lăsat să îşi poarte în tihnă conversaţiile cu muntele. Îmi plac tare mult astfel de oameni: au o îndrăzneală şi o lipsă de stat locului care pe mine mă cuceresc instant, o relaxare vis-a-vis de viaţă, o răbdare de a descifra stânca şi o orientare spre riscuri supravegheate ce nu te pot lăsa indiferent. Poate din cauză că atunci când eşti acolo, faţă în faţă cu pietrosul, nu te mai poţi minţi, scuzele dispar şi provocarea e directă: o accepţi sau nu, pe momentul acela, nu mai târziu! După escaladă, am pornit spre Piatra Şoimului...





...unde ne aştepta Ionuţ la tiroliană. Am experimentat-o prima dată anul trecut, în Parcul Aventura din Braşov, şi mi-a plăcut la nebunie, dar acuma ne-a fost arătată o altă manieră de a o aborda: asigurare, distanţare, viteză şi....săritură în golul de sub marginea stâncii! Ionuţ a sărit ca un cascador, dar nouă nu i-a ieşit chiar aşa: e o senzaţie de libertate maximă când te arunci aşa cu elan în gol şi cred că paraşutismul şi bungee jumping-ul sunt cu un coeficient de adrenalină mult mai ridicat. Trebuie să le încerc şi pe acelea în viaţa aceasta!



Toată lumea a avut două ture de tiroliană, făcute din săritură sau dintr-o poziţie mai de siguranţă, direct de pe buza stâncii şi campioana noastră a fost Evelina: ea şi-a înfrânt o frică şi o limită (după timp de gândire şi răzgândire, după tăceri îndelungi în jur, după deliberări şi motivări date de omuleţii din jur), pe când noi, ceilalţi, pur şi simplu le-am împins puţin mai încolo. Bravo, Evelina!



Canoe a fost realizat pe o lungime de 10 km, pe râul Bistriţa. Ne-au fost date costume de neopren, căşti de protecţie, veste de salvare, ni s-a făcut un instructaj de bază, apoi ne-am separat în două grupuri căci erau doar 3 bărci şi nu puteam să mergem toţi 17 din prima tură. E ciudat să fii într-un costum de acela şi am avut baftă că soarele a stat ascuns între nori, căci altfel am fi fost copţi după vâslit două ore şi jumătate! A fost plăcut: nu aşa cu adrenalină ca la escaladă, nici zbuciumat ca la rafting, ci mai lin, o curgere domoală, vâslit rezonabil dublat de împotmoliri în pietre acolo unde apa era prea mică. Eu am fost în canoe cu Vlad şi Evelina: coechipieri excelenţi, i-am descoperit tare hazlii, inventivi la încălţăminte adaptată râului, pregătiţi cu aparat de pozat waterproof, cu vocalize puse la punct pentru "Un elefant se legăna" cu care i-am contaminat şi pe cei din echipajul Geora-Irina-Ciprian!




După ce a încercat apa pe post de "motor" al bărcii, Ciprian s-a gândit să împărtăşească această experienţă udă cu dragii lui colegi de canoe vecină şi, racolându-le în conspiraţie pe Geora şi Irina, ne-a atras în capcană pe motiv de poză comună. Nu mi-a trecut prin cap ce au de gând să facă, aşa că, după ce ne-am apropiat şi Geora a luat poziţie de înălţime la pozat, Ciprian ne-a răsturnat barca şi ne-am dus bâldâbâc în apa Bistriţei. Cum stăteam cu spatele spre apă, m-am speriat oleacă, apoi am constatat că acel costum de neoprem nu opreşte apa să pătrundă până la piele şi apoi, după ce mi-am recăpătat calea spre aer, am început să râd. Erau aşa de încântatţi de modul cum ne sabotaseră, Vlad a alergat după padela lui călătoare şi Evelina râdea că ea era preocupată (înainte de a fi răsturnată) de siguranţa Georei. A fost cu plus de aventură şi de udeală, asta e sigur!




Ajunşi în localitatea Ortoaia, Petrică ne-a spus să tragem bărcile la mal, ne-am urcat în maşină şi ne-am îndreptat către ceilalţi 9 omuleţi, care aşteptau de peste 2 ore să le vină rândul. Când am ajuns, erau foarte curioşi să afle de la noi cum fusese experienţa, dar, după ce au probabat-o pe pielea lor, au putut să îşi facă o idee clară. Le-am fost asistenţi de nădejde la îmbrăcat costumele de neopren, le-am făcut poze, i-am condus la apă şi le-am urmărit cu privirea lansarea. Erau tare veseli şi glumeau, mai ales Adrian! Ştiam că avea să le placă, iar Irina ne-a spus că ar fi fost excelent să fie mai multe porţiuni solicitante şi învolburate, mai cu adrenalină: urma rafting-ul şi avea să i se îndeplinească dorinţa!




La rafting am mers în 3 bărci, fiecare cu ghidul ei, care era un fel de cârmaci şi de instructor. Am fost două echipe roşii şi una portocalie, ne-am lansat la apă toţi odată şi am vâslit la greu timp de 2 ore, căci comenzile "Dreapta înainte!", "Stânga înapoi!", "Toată lumea înainte!", "Dreapta înapoi!", "Stânga înainte!" trebuiau ascultate şi aplicate în sincron. Ce zumba, ce munte, ce altă mişcare: rafting-ul îţi modelează nişte muşchi pe braţe şi pe abdomen de nu ştii nici cum te cheamă, mai ales că este mai solicitant decât la canoe, depinzi şi de ceilalţi 5 membri ai echipajului şi apa este mai volburoasă. Mi-a plăcut mai mult rafting-ul, dar nu pot da deoparte de tot canoe: sunt două experienţe cu plăcere diferit calibrată, pe care trebuie doar să o savurezi, fără să o compari neapărat cu alta. Sunt om şi fac asta, dar nu descalific experienţa de la canoe: îi dau doar locul ei între aventurile din Bucovina!


Am fost toţi pe apă, în acelaşi timp, şi a fost cu schimburi de impresii la cald, cu sabotări ude, cu întreceri şi râs la împotmoliri. Fiind aventura care a încheiat seria, a fost ca o cireaşă de pe tort: efort şi distracţie, iar locurile cu apă zbuciumată erau cele mai atrăgătoare! Cârmaciul nostru ne-a spus că pe Jiu şi pe Buzău sunt şi mai multe bulboane, unele chiar periculoase, iar adrenalina este considerabil mai ridicată. Ne-a lăudat că vâslim bine şi nici nu avea cum să fie altfel: aripa dreaptă - Evelina-Vlad-Daniela, aripa stângă - Geora-Irina-Ciprian, adică două echipaje de la canoe unite - sabotorii şi sabotaţii!



Bătăile cu apă au fost deliciul rafting-ului! Cârmaciul de la echipajul George-Monica-Constantin-Cătălin-Andrei şi Petrică ne făceau ciuciulete pentru că aveau experienţă şi ştiau cum să lovească apa pentru a ajunge cât mai multă pe noi. Când ne apropiam unii de alţii, începea bătălia crucişătoarelor sau două echipaje sabotau pe al treilea dacă îl prindeau la mijloc. De asta cârmaciul nostru ne spunea mereu să ocolim prinderea la mijloc! Cert este că eram uzi din cap până în picioare şi ne dureau fălcile de la atâta râs! Era uneori atâta apă din toate direcţiile că nu puteam să fac nimic altceva decât să râd! Pe mal se opreau maşini şi ne pozau: eram vedetele acelor ore!





În prima seară, după canoe, de la camera lui Vlad, apusul s-a lăsat prins în poza lui, căci noi eram preocupaţi de mâncare şi de vin. Cazarea la Pensiunea Dornelor a fost bună: condiţii excelente, mâncare delicioasă şi deschidere din partea personalului pentru alte planuri ale clienţilor (Adrian a vrut să ne delecteze cu brânză şi urdă, ca în ieşirea de anul trecut de la Hăşmaş-Lacul Roşu, iar pe noi nu ne-a lăsat inima să îi refuzăm o asemenea plăcere!).


Serile s-au încheiat târziu în noapte, cu multă vorbă conjugată râsului, cu socializare la vinul adus de Ciprian, la seminţele cumpărate din Vatra Dornei, la grătarul făcut sub atenta supraveghere a băieţilor (Ştefan, Adrian, Vlad), la mămăliga cu urdă marca "Adrian&Irina", la jocul de Mim (unde "clorofilă", "poliglot", "melc", "băştinaş", "regiment" au fost printre deliciile lingvistice şi de pantomimă ale serilor!). George ne-a informat din plin despre domeniul său de activitate la direcţia maşinilor, am savurat cele câteva informaţii despre Coreea de sud, ţara unde va pleca pentru 3 luni şi tentativele repetate de a câştiga simpatia fetelor din camera 13, inclusiv dezbaterile cu Andrei şi Cătălin despre scripeţi. Timp plăcut petrecut împreună!





Surpriza de ţinere de minte a aventurilor din Bucovina: insignele personalizate făcute de Ciprian! Lumea credea că suntem de la vreun team-building al cine ştie cărei companii corporatiste, dar eram doar noi între noi, oameni dornici de timp petrecut cât mai plăcut şi activ posibil! Îi mulţumim mult lui Ciprian pentru perseverenţa sa ca această ieşire să se întâmple: să organizezi plecări cu mulţi oameni nu e deloc floare la ureche, dar efortul depus merită atunci când tragi linia şi vezi că nu ţi-ai irosit timpul, ci ai făcut posibilă o călătorie împreună şi câte o bucurie "altfel" celor implicaţi în ea!


Încântare...până la data viitoare! S-au adăugat alţi omuleţi grupului nostru vesel şi pus pe fapte, cred că le-a plăcut cu noi, cred că vor mai veni, cred că se mai ţes alte urzeli de ieşiri şi de experimente aventuroase, cred că dorinţa de a pleca de acasă cu alţii asemenea e cea mai sănătoasă manieră de a-ţi trăi tinereţea. Oamenii-zâmbet ştiu că timpul e cea mai preţioasă resursă ce trebuie valorificată şi...acţionează în consecinţă!


miercuri, 25 iulie 2012

21-22 iulie 2012 - FĂGĂRAŞ: Vf. Negoiu (2.535 m) şi Vf. Lăiţel (2.390 m) cu şedere lângă Lacul Călţun (2.135 m)

"Bună, Daniela...planuri pentru week-end? "
(Ciprian Mihalache)

Întrebarea aceasta venea vineri seara, la ora 19. Se continua cu "O să fie super cald şi mă gândeam să ne adunăm 4-5 omuleţi, să mergem cu maşina la Braşov, alegem un munte...". După 10 minute de gândire, am zis "da", i-am corupt în alte 10 minute pe Gigi şi Bogdan, iar Ciprian a făcut la fel cu Geora. Peste 8 ore plecam din Iaşi cu rucsacii de munte, cu un cort împrumutat de la George (mulţam fain!) şi cu multă dorinţă de a merge pe cărări pietroase. Destinaţia propusă de mine: Vf. Negoiu (2.535 m)!


Dor de munte? Cât încape! Tura aceasta a fost oarecum aparte, căci m-am întors după 3 ani în nişte munţi taaare dragi inimii mele şi am mers către vârful celălalt, către semi-geamănul Moldoveanului, pe care am poposit în 2009. Făgăraşii au un stil anume de a veni către mine: în ambele dăţi am fost practic luată cu asalt de o propunere de genul "Hai să mergem!" şi am plecat cu sufletul deschis către locurile unde munţii par mai veritabili ca în alte părţi, unde te uiţi roată şi eşti copleşit de înălţimi. Braşovul era senin ca de obicei, plin de turişti şi de montaniarzi rătăcind prin oraş până să apuce drumul muntelui, iar noi, după trecerea prin Piaţa Sfatului, ne-am aşternut drumului spre Transfăgărăşan.



La Bâlea am găsit o atmosferă de bâlci total nepotrivită cu ce înseamnă muntele, cu miros de mici, cu aglomeraţie de maşini şi de pantofari, care vin până în Făgăraş pentru a face o poză cu piatra şi pentru a spune că au fost la munte. Slavă Domnului că noi mergeam pe munte şi aveam să părăsim repede zona lacului cu agitaţia din jurul lui! Înainte de asta, am făcut un popas la salvamont pentru a primi indicaţii detaliate despe traseu: urcam în Şaua Paltinului, depăşeam priveliştea lacului Bâlea şi intram în sălbăticia Făgăraşilor, prin care aveam să străbatem un drum de vreo 4 ore până la Lacul Călţun. Începutul a fost puţin extenuant, căci am luat muntele în piept pe o urcare abruptă, de vreo 30 de minute, dar, după aceea, am ieşit la un platou unde ne-am lăfăit la soare până când un nor morocănos l-a acoperit şi a răcit brusc atmosfera. Eram: noi şi vântul muntelui, noi şi liniştea dintre rafale, noi şi nimic altceva decât un foşnet de iarbă sau de aer lovind piatra deasă din jur!







Mi-a plăcut foarte mult traseul: cu părţi mai abrupte, puţin tehnice, cu porţiuni de şufe şi lanţuri, cu scurte suspendări pe margini de stânci! Gigi, care, la început, nu credea că poate dovedi astfel de porţiuni, s-a descurcat de minune şi a înţeles că pas cu pas se pot trece şi zonele aparent inaccesibile, că, dacă eşti atent unde pui piciorul şi eviţi pietrele neprietenoase, ajungi să fii tare mândru de tine şi de răbdarea arătată drumului! Nici acuma, după ce ne-am întors acasă, nu îi vine să creadă că a traversat astfel de porţiuni, dar pozele o conving din toate punctele de vedere!




De data aceasta am reuşit să îl conving pe Bogdan, fratele meu năstruşnic mezin, să mă însoţească într-un traseu pe munte, să împartă cu mine bucuria parcurgerii unui astfel de drum. Trebuie să recunosc faptul că m-a surprins în mod extrem de plăcut: s-a comportat ca un adevărat montaniard, a dus rucsacul cel mare şi eu pe cel mic (nu dormise vreo 35 de ore, era venit la munte direct de la servici şi era super obosit), nu s-a plâns că de ce l-am cărat pe munte, a făcut glume şi a fost extrem de vesel. Desigur, toate pauzele erau marcate cu câte un pui de somn furat, aşa cum făcea în excursia de la Apuseni, şi noi râdeam pe seama lui, dar nu se supăra: dacă putea să doarmă şi să ajungă mai repede la campare pe marginea lacului Călnuţ/Căluţ/Căţel/Călunţ (variante personalizate de Bogdan pentru Călţun) ca să atingă somnul regal, atunci merita efortul din plin! Eu, pe cealaltă parte de Abageros, am fost într-o formă de zile mari: zumba îmi dă o anumită tonifiere, pe care am realizat-o la modul real la traseul din Făgăraş, şi am fost tare mândră de muşchii mei timizi şi lucraţi oleacă (mă laud cam mult, dar chiar e o senzaţie faină şi rară la mine să fiu încântată de forma mea fizică).



Vârful Lăiţel (2.390 m) - mare bucurie la peste 2.000 de metri! Îmi plac vârfurile: nu spun că drumul până la ele nu are farmec sau dorinţa de a atinge ţinta îmi reduce din aprecierea acestuia. Dimpotrivă! Vârful îţi încheie şi răsplăteşte cu un superlativ efortul depus până la el, îţi oferă o senzaţie de "bine" greu comparabilă cu altele de acest fel. Bogdan a început practic munţii (sper să îi continue!) cu un vârf de calibru, iar Ciprian a desprins plăcuţa cu precizarea vârfului să o ia acasă drept dovadă pentru cei care nu l-ar fi crezut că a ajuns acolo. Până la urmă, s-a mulţumit cu poze şi atât!



Lacul Călţun (2.135 m) era destul de populat de montaniarzi, ne-am gândit să campăm lângă apă, căci vântul se înteţise şi ne cam lua pe sus. Cortul a fost de pomină: ne-am chinuit toţi 5 să îl punem, dar am greşit cu o tijă metalică, am stricat ce realizasem şi am luat-o de la capăt! Cei din jurul nostru râdeau, dar noi ne distram nevoie-mare, nu mi s-a părut că eram ridicoli, ci doar neîndemânatici şi înfriguraţi de vântul rebel. Silviu (a mers cu noi pe Negoiu a doua zi!) ne-a asistat să facem lucrurile ca la carte, fixând colţurile mai întâi: doar era inginer şi ştia cel mai bine! Îi mulţumim lui Gelu Colţ pentru poză!




După o noapte de dormit sardină lângă sardină, care mai mult (Bogdan), care mai puţin (Ciprian), după auzit vântul bătând cortul din toate direcţiile şi după învârtit pe toate părţile pentru a nu amorţi, ne-am trezit la 7 şi ceva pentru a ne pregăti de Negoiu. Dormitul la cort are un farmec aparte: nu există confort fizic, dar căldura din sac şi spaţiul strâmt pe care îl împarţi cu ceilalţi te scot din egoismul comod şi e taaaare bine să râzi cot la cot cu ceilalţi "colegi de suferinţă". Am mâncat unul lângă celălalt, ne-am îmbrăcat şi...p-aci ţi-e drumul către Negoiu: cam 3 ore dus-întors, care au debutat cu un ritm greoi (pentru mine, Geora şi Gigi), dar ne-am revenit după ce am depăşit versantul de lângă lac. Alţi montaniarzi urmau drumul pe care apucasem noi, ziua era ochioasă, vântul cam obraznic, dar, în rest, totul era excelent pentru paşi întinşi pe munte! Nu îmi venea să cred că suntem acolo şi dădeam târcoale Negoiului: impulsivitatea îl face pe om mai predispus la frumos!




Nu mă aşteptam la atât de multă lume pe munte: în ziua anterioară ne întâlnisem cu destul de mulţi omuleţi care coborau de la Călţun, în spatele nostru era o familie cu doi băieţi care mergea în aceeaşi direcţie cu noi şi ţineau ritmul destul de bine. Ne înşiruisem la coadă pe munte, după ce am trecut de Strunga Doamnei, căci Strunga Dracului era interzisă accesului din cauza faptului că pietrele nu aveau stabilitate bună, şufele nu ofereau siguranţă pentru traversarea zonei şi cel mai bine pentru doritori era să aleagă altă cale. Mi s-a părut mai sălbatic traseul spre Negoiu decât cel spre Moldoveanu, trebuie să fii mai atent, sunt mai multe bucăţi tehnice, parcă se ajunge mai greu.


Vârful Negoiu (2.535 m) - pe al doilea vârf din România! Biiiine rău de tot! L-am prins pe Silviu la înghesuială şi l-am pus să ne facă poze, ca să ieşim toţi 5 în ele, cu tot cu steagul lui George, ce a mai poposit cu noi pe Hăşmaşul Mare, Pietrosul Călimanilor şi pe Vârful Ineuţ. Deschiderea este uimitoare: senin şi munţi roată-împrejur, abrupt şi o senzaţie de înalt absolut copleşitoare, iar pe un versant în stânga se vedeau porţiuni de vegetaţie fumegândă ca un vulcan timid de suprafaţă. La Bâlea mă sunase mătuşa mea, Adela, să vadă în ce munţi sunt, căci în Ceahlău ardeau hectarele de pădure de zor şi credea că mă aflu pe acolo. Căldura încinsese şi Făgăraşii, dar numai unele porţiuni reduse de iarbă fuseseră victimele ei, aşa că puteam sta liniştiţi.


Am avut o întreagă şedinţă foto pe vârf: singuri, câte doi, câte trei, bătându-ne, sărind, hlizindu-ne! Silviu s-a simţit bine cu noi: venise singur la munte, după o pauză de vreo 4 ani, a recunoscut că e puţin mai comod, că nişte kilograme în plus îţi sabotează serios mişcarea, dar că, în urmă cu o săptămână, după o pasă mai proastă, a început să se intereseze de Făgăraş, s-a documentat, a scos la imprimantă trasee, descrieri şi rapoarte de tură, s-a echipat şi a plecat cu maşina în creierii munţilor. A făcut singur traseul de la tunel la Călţun, ne-a ajutat să punem cortul şi apoi a devenit unul de-al nostru, râzând cu noi şi făcându-ne poze. Mi s-a părut un om tare fain, liniştitor de mers pe munte, deschis şi cred că i-a prins bine că i-am ieşit în cale, că l-am integrat grupului, chiar dacă l-am cam chinuit cu ritmul nostru (credea că va merge mai "moşnegeşte"). Eu i-am sugerat să se simtă mândru de el că a rezistat şi să nu se mai facă "bătrân" pentru că are destulă vlagă pentru munţi şi poate ţine pasul mai mult decât ar crede!


Coborârea a fost marcată de o discuţie lejeră cu Silviu despre o groază de subiecte, am mers agale, ne-am înfruptat din privelişti şi a rămas stabilit că va mai veni pe viitor în ture cu grupul nostru vesel. Mă bucur atunci când văd că oamenii (re)vin către munte şi descoperă ce le poate oferi acesta, că singura condiţie este să se mişte către el, pentru că, după aceea, lucrurile se adaugă, uneori, de la sine şi timpul dat pietroşilor (şi, implicit, ţie!) merită dus în direcţia lor.




După ce am trecut de Strunga Doamnei, am ajuns la Călţun, am mâncat, am strâns cortul buclucaş, ne-am făcut bagajele, am privit îndelung la muntele supărat din stânga ce părea a se prăvăli peste noi şi am apucat alt traseu de întoarcere, sugerat de Silviu, scăpând în felul acesta de urcuşul pieptiş pe Lăiţel.




Şi am mers şi am mers: vreo 3 ore! Înainte de a ieşi la tunel, la maşina lui Silviu, care avea să ne repeadă până la Bâlea, am avut întâlnire cu o urcare pieptişă, care ne-a cam tăiat elanul şi am servit o pauză luuungă de acomodare cu ideea. Tot coboram, munţii ne înconjurau şi nu se vedea cale de ieşire dintre pietroşi decât dacă urcam versantul unuia dintre ei: atunci când am dibuit traseul, avea să ne confirme bănuiala! Urcarea s-a dovedit digerabilă şi faptul că a încheiat tura a fost de-a dreptul memorabil.


Ciprian şi Bogdan - vitejii şoferi din tura aceasta! Fiecare cu vârful lui, după cum se vede! Ţin să le mulţumesc tare mult pentru efortul de a conduce 10 ore la dus şi 10 ore la întors, mai ales că pe drumul spre Iaşi am mers noaptea, erau foarte obosiţi, noi, fetele, moţăiam în spate, dar ei erau cu ochii în patru la drum. Am ajuns pe la ora 4.15 acasă, plină de atâta minune adunată în 2 zile şi...am stat să descarc pozele pentru a fi sigură că am fost acolo!

Adevărul este că oamenii-motor sau cei cu scânteia sunt mai rari, dar buni de ţinut aproape, căci te fac părtaş la nebuniilor şi, dacă eşti deschis şi vrei să pleci de acasă, sigur nu regreţi! Dimpotrivă: duci microbul mai departe şi contagiezi şi pe alţii! Mulţam fain, Ciprian, pentru tura aceasta neaşteptată!