Lev Tolstoi: Trebuie
să creşti
încet
la fel cum
cresc
copacii.
A doua oară în Veneţia. Prima dată am ajuns în 2008, când mi-am început călătoriile dincolo de graniţele ţării, eram tot în perioada Paştelui, chiar de Înviere şi venisem în formulă colectivă, în cadrul unui grup organizat, cu profesoare de la şcoală. Oraşul nu s-a schimbat prea mult, doar eu sunt puţin alta şi am poposit de data aceasta în el aşa cum mi-am dorit atunci, în cazul unei reveniri, în formulă de doi. Nu consider neapărat Veneţia un loc predilect pentru îndrăgostiţi, chiar dacă aşa spune percepţia generală, nu îi neg farmecul aparte, nu contest străduţele, podurile şi canalele aflate departe de zona de forfotă din centru drept un labirint de tihnă pentru mâinile împreunate, dar istoria personală a fiecărei poveşti selectează alte spaţii cu semnificaţii, nu cele îndosariate de toţi ceilalţi. Sunt destule cotloane altfel ce pot transforma un loc generalizat în ceva aparte şi asta e măsura călătorilor şi a drumului lor.
Nu voi intra în amănunte de istorie a locului pentru că am făcut acest lucru atunci când am scris prima dată despre Veneţia. Este fascinant să vezi cum au construit oamenii chiar şi acolo unde apa e stăpână declarată, cum mii, zeci de mii de oameni vin săptămânal să vadă acest oraş plutitor, încât ajungi să înoţi între aceste râuri de picioare mergând spre punctele de atracţie, spre Palatul Dogilor, spre Canale Grande, spre Piazza San Marco şi spre Basilica San Marco. Noi am hălăduit o zi întreagă pe unde am vrut: am urcat în Turnul din Piazza San Marco, am staţionat preţ de câteva poze la Puntea Suspinelor, am făcut slalom printre turişti aproape de Palatul Dogilor, unde coada era pe măsura faimei locului, am stat la coadă la Basilica San Marco de două ori, pentru că nu ne-am informat cum trebuie: la ora 14 se deschidea accesul în biserică, până atunci putând merge doar în zone adiacente ei, inclusiv pe acoperiş, iar noi am aflat acest lucuru abia când am ajuns în faţă, în jur de ora 12.30. Ne-am dus în altă parte şi ne-am întors în jurul orei 14, conform programului afişat de ei! După episoadele de sălbăticie din Slovenia, după porţiile consistente de munte cu ape, cascade şi chei, după orele linişte de la lacuri, Veneţia a venit ca un şuvoi de freamăt şi aglomeraţie, de entuziasm de la cei din jur, de grabă, peste care noi am trecut în ritmul nostru, nici prea-prea, nici foarte-foarte, urmârind pe hartă câteva locuri mai aparte. Eterna preocupare pentru locurile impresionante aflate mai la marginea interesului general!
Turnul din Piazza San Marco oferă o perspectivă excelentă asupra întregului oraş: am stat cuminţi la o altă coadă, alături de ruşi, olandezi, germani, am plătit intrarea, hopa-sus cu liftul şi...mirare roată-împrejur! Tot ce e de înălţime e cusut parcă într-un altfel de model: se pot vedea tiparele arhitectonice, deschiderile, notele distincte şi extravaganţele, te ridici deasupra zumzetului şi vezi întreaga platformă de construcţii înconjurată de ape, insule pline până la refuz de case, biserici, pontoane, acoperişuri din ţiglă cărămizie, peste care se aşterne o umezeală prezentă indiscutabil în atmosfera Veneţiei.
E frumoasă Veneţia atunci când nu te sufocă. E plăcută vederii atunci când câmpul tău vizual nu e ocupat de pereţi scorojiţi de la apă şi de la vânt. E interesantă în apele ei atunci când eroziunea nu devine atât de evidentă. E ochioasă atunci când mizeria nu e la doi paşi. Cred că italienii ar trebui să aibă mai multă grijă de acest oraş, care ni s-a părut exploatat până la refuz, pe sistemul că lumea oricum vine în orice perioadă a anului şi nu sunt necesare aşa mari investiţii în conservarea şi consolidarea tuturor clădirilor. Pe lângă ideea de păstrare a unei atmosfere specifice locului, cred că se tolerează un anumit nivel de degradare, căci locul se află la discreţia naturii şi nu al omului, iar acest fapt nu e chiar încântător, mai ales că efortul cel mai mare de "disciplinare" a apelor din lagună s-a făcut deja. Deoarece am stat mai mult de data aceasta, am mers şi pe canale cu vaporetto până la Tronchetto, am fost mai atenţi la detalii, am putut observa traficul imens, am îndosariat multe vase de croazieră şi am concluzionat că veniturile din turismul veneţian sunt destul de consistente, dar mai mult ca sigur puţin din ele se întoarce şi în modul în care oraşul arată sau este păstrat, mizându-se pe faima lui ca motiv suficient de poposire pe acolo. Şi e, într-adevăr, ceva de văzut într-o viaţă de om!
Surpriza mă aştepta pe Insula Lido. Miezul ei, de fapt, căci întreaga călătorie la Veneţia a fost o neaşteptată surpriză atunci când mi s-a spus despre ea în luna februarie (Slovenia s-a legat ulterior, aşa cum se întâmplă când laşi lucrurile să vină spre tine în ritmul lor). Am stat la înălţime, la Residence Oasis, într-un apartament cu terasă şi vedere spre lagună şi spre Veneţia, totul fiind aranjat cu mult bun gust, cu hărţi pe pereţi în tablouri, cu noduri pescăreşti în colţuri, cu ferestre mari spre ape, cu globuri împletite şi prinse în grindă, cu porumbei mâncăcioşi şi rufe întinse la uscat la clădirile alăturate. Tihnă şi soare (cam mult, ce-i drept!) în Sâmbăta Mare de dinaintea Paştelui!
Am ieşit la hălăduit prin Lido, desigur! Voiam să găsesc şi o biserică pentru seara de Înviere, dar nu am avut prea multă baftă, pentru că italienii sunt catolici şi avuseseră Paştele la sfârşitul lunii martie, aşa că am sărbătorit la telefon cu omuleţii de acasă, ne-am sunat fiecare familia, prietenii apropiaţi şi am încropit o masă de Înviere, după cum făceam acasă cu părinţii şi fraţii mei. După un post de 7 săptămâni a fost chiar frumos să ne înfruptăm din delicatese luate din Lido, mai ales din bucăţile de mozarella cu roşii-cherry şi cu busuioc şi să bem un pahar de vin alb în răcoarea reconfortantă a înserării. Apusul l-am prins după ce am terminat cumpărăturile, în momentul când deja se încheia, iar dimineaţa ne-au trezit culorile şi aburii ce semănau tare mult cu muntele. Ar fi o idee ca Paştele următor să îl facem pe vreun vârf de munte, mai ales că visul cu Anul Nou s-a realizat deja şi îi trebuie un succesor!
Dacă tot veni vorba de Înviere şi biserică, trebuie să amintesc de Basilica San Marco, pentru că în 2008 am intrat puţin în ea, era duminică dimineaţa, era slujbă şi nu puteam umbla pe îndelete, dar anul acesta am avut şansa aceasta. Ne-am aşezat a doua oară la coadă, după ce ne-am cocoţat în Turnul Piezzei San Marco, şi am intrat împreună cu mulţi alţi doritori pentru a vedea un interior asemănător celui de la Hagia Sofia, cu picturi bizantine, cu un altar dublu, cu catapeteasmă, cu un mozaic de mare fineţe sub picioarele noastre, cu statui din marmură şi din lemn, cu Pala D'Oro din spatele altarului. E o piesă de istorie de dinaintea separării bisericii şi e o dovadă că schisma e doar ceva ce oamenii aleg să facă, nu e un atribut al divinului. Am fost recunoscătoare că am ajuns în ea chiar în Duminica Paştelui!
Veneţia, ca şi Slovenia, şi Germania, şi Viena, şi Innsbruck, şi Stubai, şi câţiva munţi înăltoci de prin Carpaţii noştri sunt, pentru mine, pentru noi, fragmente cu sens dintr-o împletitură. Basmele se scriu cu "A fost odată ca niciodată...", dar poveştile oamenilor se scriu cu "A fost..." şi cu "Este acum...". Basmele sunt înclinate când într-o parte, când în alta, caii vorbesc la trap, păsările măiestre poartă farmece în aripi, zmeii sunt prea antipatici, Cosânzenele prea codane şi Feţii-Frumoşi prea ţinuţi în braţe pe nemeritate de toată lumea. Poveştile cu oameni sunt palpabile, se ţes din intenţii şi fapte, din doruri şi slăbiciuni, din iertări şi îndrăgostiri, din realităţi şi visări, din mizerii şi clarităţi, din înnădiri de moment şi prelungiri de aşteptări, din răbdări mocnite şi nerăbdări avântate. Pentru poveştile (ne)cunoscute aflate în scriere, rând pe rând, filă cu filă, cu grijă la fiecare literă, o parte din Poemul conjuncţiilor şi prepoziţiilor al lui Ivcelnaiv, pe care îl savurez zi de zi de ceva vreme încoace:
"știam că știu
că sînt ce sînt
cuvânt pe cuvânt
m-am trezit că trezeai
minele din mine
ce bine, ce bine"
Basmele se încheie, poveştile continuă. Basmele sunt o insulă, izolată în imaginaţie. Poveştile construiesc poduri, unesc drumuri, temporar sau permanent. Secundele devin altceva atunci când sunt trăite pe poduri decât în cazul când sunt epuizate pe insule. O secundă (tot al lui Ivcelnaiv) este una aruncată de pe un pod pe o apă lină, ca o barcă de hârtie colorată trimisă în lumea largă:
"înainte de a da timpul înapoi
așa cum ne pomenim spunând de multe ori
ar trebui să învățăm să oprim timpul în loc.
ca să oprim timpul în loc ar trebui
să nu mai lăsăm să treacă atât de ușor
secundele care ne plac. să ne agățăm
de ele cu unghiile, cu dinții, cu pleoapele.
să tragem puțin de timp.
să ne îndrăgostim mai des, și nu doar de oameni – știi că asta
creează sentimentul de oprire a timpului în loc.
să facem secundele nemuritoare tot gândindu-ne la ele.
să le povestim, să le facem secundelor mici statuete
din secunde. să le dăm nume. să le desenăm.
eu, de exemplu am scris rândurile astea într-o secundă."
Luna mai a fost de o generozitate uluitoare şi, ca de fiecare dată când sunt copleşită de astfel de momente, mulţumesc din suflet şi apreciez cu recunoştinţă. Sunt sigură că piedicile momentane care se pun luntre şi punte următoarelor călătorii şi fragmente cu sens din poveste vor fi trecute una câte una cu răbdare şi credinţă, căci acuma, scriind despre Slovenia şi Veneţia la o lună distanţă, o lună nu foarte încântătoare pentru mine, o lună de rezolvat un genunchi mai buclucaş decât am crezut, realizez din nou cât de vital este să trăieşti secunda cu vârf şi îndesat, oprindu-te la ea şi în ea, până să treci la următoarea. Odată cu aceste călătorii se adună ceva semnificativ, dar se macină şi timp din noi. Important e că se duce construind ceva, nu se iroseşte, aşa că o să gândesc şi o să mă rog să fie totul bine pentru ca podul să fie trecut încetişor spre alt orizont!
*** Vedere asupra Veneţiei - luată de pe un site ce prezintă perspectiva unei păsări!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu