30-31 iulie 2013 - SERBIA - BELGRAD

Ţânţari peste tot! Doamne, ce de ţânţari! Fusese canicular peste zi şi înţepătorii ieşeau şi ei la vânătoare nocturnă, când se mai lăsa răcoarea (puţină, dar suficientă!), în timp ce noi mergeam pe drumuri care traversau câmpii şi ne tot izbeam de ei. De fapt, ei se împiedicau de parbrizul maşinii împreună cu rudele lor mai ghiftuite de la o cină luată mai devreme şi ne stricau câmpul vizual. Se auzeau ca seminţele pocnite între dinţi atunci când se luau la trântă cu geamul, pe care îl lăsau pătat şi nu reuşeam să îl păstrăm curat oricât lichid de curăţare irosea Silviu pe el: mai tare se murdărea! Plus că, nici nu ştergeai bine, că noi cohorte de bâzâitori veneau la asediu: mai bine ne amuzam decât să ne stresăm!
Am intrat în vamă: nu era nimeni, doar cel care verifica actele, degajat, nu deranjat de faptul că avea de-a face cu doi călători în miez de noapte. Ne-a întrebat de pe unde venim, încontro ne ducem, cam ce avem de gând să facem, ne-a complimentat uşor invidios că suntem în concediu şi ne-a urat drum bun cu mult bun simţ. La graniţa cealaltă, la sârbi, am reluat discuţia, mai degajată ca la noi, cu grănicerul de serviciu şi încă doi, relaxaţi, calmi: le-am cerut indicaţii despre drumul nostru până în Toscana şi ne-au sfătuit cu vârf şi îndesat să nu luăm ruta prin Croaţia, să urcăm spre Ungaria, căci ajungeam mai repede. Ne-am amuzat copios după ce am plecat din vamă: şi în Serbia era o situaţie "istorică" de împărţit cu vecina, Croaţia, de genul Portugalia-Spania sau România-Ungaria! Epic şi repetitiv!

Orăşelele prin care am trecut până să ajungem în Belgrad erau animate de oameni, deşi era trecut de miezul nopţii, mulţi erau cu bicicleta, alţii stăteau la un pahar de vorbă sau de băutură, alţii se plimbau, dar erau şi porţiuni unde somnul se instalase din plin. Am sesizat multe asemănări cu orăşelele noastre, destul de adunate de-a lungul drumului principal, un nivel de trai mediu, nu extravagant, nici la limita sărăciei, cu multă modestie, maşini la mâna a doua, cu o atmosferă destul de demnă şi simplă, fără exagerări occidentale, dar nici cu spoieli balcanice. De la început ne-am făcut impresia că intram într-o ţară "cuminte", care nu îţi fura privirile cu nu ştiu ce obiective sau cu o viaţă socială ieşită din comun, ci îţi punea în faţă un stil descurcăreţ, aflat ca şi noi la cheremul Uniunii Europene. 
BELGRAD este cu muuuuulte clase deasupra Bucureştiului: de departe!! Noi am ajuns destul de târziu şi ne-am prins urechile căutând Hotelul President, unde ne cazaserăm: GPS-ul cedase nervos sub ambuscada de toponime sârbeşti, denumirile străzilor nu ne ajutau căci nu erau dublate în engleză nici măcar pe bulevarde, Silviu le mai asocia cu bruma de rusă pe care o ştia, dar eu nu făceam legăturile. Orientându-ne după o hartă sârbească, am găsit un hotel din seria celor în care era inclus şi al nostru. Ni s-a părut suspect: era pe o stradă lăturalnică centrului, lângă un club de striptease, cu feţe dubioase în preajmă. Am răsuflat uşuraţi să aflăm de la recepţie că hotelul nostru era în altă parte, aşa că iar la drum: am întrebat un taximetrist, un om de la o benzinărie, un lucrător nocturn la drumuri şi...toţi ne spuneau că e...chiar aproape, dar noi nu îl nimeream, frate! De ce? Treceam pe lângă el, însă numele lui era slab vizibil din stradă şi nu ne sărea deloc în ochi!   

A doua zi am luat Belgradul la picior şi am făcut cam tot ce era de interes: CATEDRALA SFÂNTUL SAVA (sus) şi BISERICA SFÂNTUL MARCU (jos) au completat un adevăr despre sârbi referitor la faptul că sunt extrem de religioşi. Catedrala este cea mai mare biserică ortodoxă din lume, iar numele îi este dat de Sfântul Sava, cel care a fondat Biserica Ortodoxă Sârbească şi care este recunoscut pentru caracterul său milostiv. Se spune că rămăşiţele sale au fost arse de Sinan Paşa pentru a-i descuraja pe răzvrătiţi, dar, chiar pe acel loc, a fost ridicată mai târziu Catedrala. Se lucrează la ea de 65 de ani, are o înălţime de 70 m, o lăţime de 80 m, punctul cel mai înalt este la 134 m, crucea de pe vârf are 12 m, sunt 18 cruci aurite pe bolţi şi 49 de clopote în clopotniţă, spaţiul putând primi 10.000 de credincioşi. Datele acestea sunt completate de simplitate: te impresionează deschiderea imensă din interior, lipsa podoabelor care ar aglomera, masivitatea şi senzaţia de demnitate propice rugăciunii, chiar dacă lucrările din jur par a o sabota. Parcul din jurul ei este îngrijit şi destul de populat, cu tuşe serioase de modernism amestecate cu urme de comunism.
Biserica Sfântul Marcu este realizată în stil sârbesc-bizantin şi ne-a plăcut mai mult decât masiva Catedrală, pentru că avea altă personalitate în ea: cărămida, turlele şi arcadele o făceau zveltă şi săgeată spre cer, iar interiorul simplu părea a fi în contrapunct cu exteriorul. O istorie zbuciumată era legată şi de acest loc, incluzând bombardamente, un incendiu, o re-ridicare aproape din temelii. Mormintele personalităţilor din interior nu aveau zorzoane, doar o candelă, o icoană şi un nume, aceeaşi simplitate fiind literă de lege şi pentru cei trecuţi în alte lumi, dar rămaşi în memoria colectivă a viilor.
     

PALATUL REGAL cu spaţiile lui verzi şi cu steagurile fluturânde, MINISTERUL APĂRĂRII IUGOSLAVIEI bombardat şi păstrat în inima oraşului ca o relicvă ce nu permite instalarea uitării şi PARLAMENTUL renovat şi ochios din bulevard ne-au completat turul făcut agale prin capitala Serbiei. Este seducător de bătut acest oraş: toate elementele importante sunt adunate, nu faci kilometri de la un obiectiv la altul, iar după ce te aventurezi pe Strada Skadarlija plină de cafenele, restaurante şi galerii de artă, după ce savurezi şi o îngheţată şi poposeşti motăneşte pe o bancă, ajungi la... 

...FORTĂREAŢA KALEMAGDAN, situată deasupra unirii râurilor Sava şi Dunărea, fiind formată din Oraşul de Sus, Oraşul de Jos şi Parcul Kalemegdan. "Statisticienii au numărat nu mai puţin de 115 bătălii purtate la porţile ei (inclusiv victoria lui Iancu de Hunedoara din 1456), iar cetatea a fost rasă de pe faţa pământului de vreo 40 de ori." este un motiv destul de bun pentru a sta ceva timp în ea, aşa că am urcat pe zidurile ei pentru a vedea expus armament din Al Doilea Război Mondial, am hălăduit prin diferite colţuri, am observat cât de bine era întreţinută cetatea şi...

...ne-am strecurat prin zonele mai puţin vizitate, pentru a ajunge la concluzia că sârbii sunt cu mult înaintea noastră prin modul în care îşi tratează istoria, prin faptul că reuşesc să îmbine cu mai mult succes influenţele occidentale cu cele locale, nefiind atât de obsedaţi să placă Vestului. Desigur, în puţinul timp stat acolo nouă nu ne-a sărit în ochi acest aspect: lumea era destul de modestă, tinerele erau rar aranjate la patru ace, mult stil sportiv pe stradă, dar magazinele şi bulevardele, tramvaiele şi autobuzele, străzile erau la nivel vestic. Multe blocuri comuniste, mai puţine zone rezidenţiale, tot ce era spaţiu istoric pus în valoare, aşa că unitatea arhitecturală era destul de evidentă: o capitală cuminte, după cum am mai zis, traversată de fluviul Dunărea ce se întâlneşte cu Sava chiar în Belgrad. 

Panorama asupra confluenţei celor două ape este absolut uimitoare de pe zidurile cetăţii şi mulţi belgrădeni sau turişti vin să îşi liniştească gândurile şi să socializeze admirând curgerea apelor străjuite de malurile verzi. Noi ne-am orientat spontan spre o terasă cocoţată... 

...pe zidurile de apărare vestice, într-un loc de "lojă" la spectacolul de observare a apusului deasupra Dunării. Ne-am rezervat un final de zi şi de tur de capitală absolut...epic, la o bere sârbească (pentru Silviu) şi un cidru (pentru mine)! (de atunci am făcut o pasiune pentru cidru, gustând vreo 5 sortimente până acum şi pot spune că cel de mere şi de pere conduc de departe la gâdilat simţul gustativ!)

Hotelul President din Belgrad a fost o alegere interesantă: toate camerele aveau un tablou cu vreun preşedinte sârb şi era puţin ciudat să te ştii supravegheat de unul din "taţii naţiunii", iar în sala de mese era amplasat un întreg grup sculptural cu 4 figuri istorice de referinţă din istoria ţării. Multe însemne ale puterii de-a lungul timpului erau folosite pe post de elemente de decor şi personalul ni s-a părut extrem de primitor. Cât am fost noi la hălăduit prin oraş, omuleţii i-au făcut un cadou lui Silviu din partea casei şi i-au spălat maşina, lăsându-i şi mulţumiri pentru că a ales să venim la ei. Frumos, dom'le!

Plecarea din Belgrad a fost cu peripeţii...din nou! După ce am mai admirat podurile peste Dunăre la o plimbare răcoroasă pe malul ei şi am auzit hurducăturile pe Podul Sava ne-am strâns cele ale noastre şi am luat drumul în spinare. Am mers destul de întins până la graniţă, unde am ajuns după miezul nopţii, şi ne-am aşezat la coadă, la control: a durat mai bine de o oră şi jumătate până am plecat de acolo, pentru că nenea vameş se mişca...absolut ca un bunic. Se făcea şi controlul bunurilor, ce mai, o întreagă poveste! Unii erau mai nerăbdători şi voiau să se bage în faţă, dar erau atenţionaţi şi trimişi la capăt de rând, multe maşini hăt în spate. Nesimţiţii îşi fac loc oriunde, nu trebuie să îţi faci griji că nu dai peste ei, dar li se mai pune şi capac din când în când! Când am ajuns şi noi la ghişeu, exact atunci vameşul a ieşit din cabină pentru o problemă, aşa că am mai aşteptat încă oleacă: ce mai contau încă vreo câteva minute pe lângă ora deja trecută când am parcurs metru cu metru ultima sută de metri până în vama propriu-zisă? Ne amuzam, ce puteam face, că doar nu era să o luăm în tragic: oricum drumul de venit spre Belgrad fusese epic, aşa că merita şi un plecat la fel de...epic!    

29 iulie 2013 - CAZANELE DUNĂRII

După concertul Rammstein, ne-am îndreptat spre sud-vestul ţării, la CAZANELE DUNĂRII, o altă zonă din România pe care o pândeam de mult timp şi care a ajuns în faţa ochilor noştri prin faptul că Silviu a fost extrem de receptiv la luuungaaa mea listă de locuri noi şi captivante de văzut, "provocări în pantaloni scurţi", şi i-a dat curs, nefiind deloc deranjat în a împărtăşi curiozităţile cu mine. I name the places (and we debate), he does the logistics (and we debate again)! Şi invers, câteodată!

Trecerea noastră prin Defileul Dunării a fost doar atât...o trecere, dar una suficientă cât să ne facem o idee despre zonă la faţa locului. Dunărea pătrunde în ţara noastră printr-o porţiune îngustă de stânci segmentată în două: între Plaviseviţa şi bazinetul Dubova se întind CAZANELE MARI, pe o distanţă de 3,8 km, încadrându-se între Ciucaru Mare (318 m) şi Veliki Strbac (768 m), iar între Dubova şi Ogradena se află CAZANELE MICI, care se întind pe 3,6 km, între Ciucaru Mic (313 m) şi Mali Strbac (626 m). În unele locuri Dunărea se îngustează până la 230 m şi adâncimile sunt cam de 75 m. 
Sunt câteva date tehnice despre Cazanele Dunării, o zonă aflată la graniţa cu Serbia, de care ne desparte fluviul. Înainte de a fi construită hidrocentrala de la Porţile de Fier I, debitul era foarte mare pe albia îngustă, erau cataracte şi apele păreau că fierb, iar localnicii spuneau că totul semăna cu bolboroseala apei la fiert într-un cazan şi au dat numele acesta zonei. Când a fost construit lacul de acumulare, s-au înregistrat şi pierderi, iar geografia locului a fost redimensionată: multe localităţi au fost înghiţite de ape, inclusiv insula Ada Kaleh şi varianta iniţială a Mănăstirii Mraconia. 

STATUIA LUI DECEBAL din Cazanele Mici a fost ridicată în 10 ani, între 1994-2004, prin munca a 12 sculptori-alpinişti, iar proiectul, finanţat de Iosif Constantin Drăgan, un om de afaceri pasionat de istorie, a costat aproape 1 milion de dolari. Este cea mai mare sculptură în piatră din Europa, înaltă de 55 m şi lată de 25 m. A fost sculptată după modelul celei din stânca Muntelui Rushmore, are cu 6 m mai puţin decât Statuia Libertăţii, cu 8 m mai mult decât Statuia lui Christos din Rio de Janeiro şi cu 10 m mai mult decât Colosul din Rhodos. Sub chipul lui Decebal se găseşte o inscripţie în latină: "Decebal Rex - Dragan Fecit" ("Regele Decebal - făcut de Drăgan"). Este interesantă de văzut: ai impresia că un uriaş de piatră a fost înmărmurit de vreo Medusa şi aşteaptă să fie trezit la un moment dat!

MĂNĂSTIREA MRACONIA - datează din 1523, a fost distrusă în timpul războiului ruso-austriaco-turc, s-a început reconstrucţia în 1931, dar apele Dunării au înghiţit-o atunci când s-au realizat Porţile de Fier I. Actuala biserică s-a ridicat în 1993 şi mai păstrează din biserica iniţială, ale cărei ruine se află sub ape, doar porţile împărăteşti şi o candelă. Numele ei înseamnă "apă întunecată", iar atunci când nivelul Dunării scade foarte mult, ruinele sub formă de cruce ale vechiului lăcaş pot fi văzute cu ochiul liber. Statuia şi mănăstirea se află în acelaşi loc al golfului de la care îşi trage numele biserica şi ne-am plimbat pur şi simplu de la una la alta, observând şi destule posibilităţi turistice puse la dispoziţia celor interesaţi de către cei care îşi deschiseseră mici afaceri de sezon acolo. 

Silviu îmi spunea despre poveştile reale ale celor care se aventurau să treacă Dunărea pe la Cazane pentru a ajunge în Iugoslavia şi a scăpa de regimul comunist din România, poveşti pe care le auzise în adolescenţa sa şi care erau uneori adevărate drame sau tragedii, căci deznodământul nu era întotdeauna fericit. Îmi aduceam aminte de un film, "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii", unde doi adolescenţi au încercat să facă acest lucru: el a reuşit, ea nu, dar scena era filmată exact la Cazane şi dorea să reconstituie atmosfera de frică şi de risc la care se expuneau cei doi, sub ameninţarea puştilor grănicerilor. Acuma se poate trece uşor în Serbia, nu mai sunt probleme, în schimb se vede o diferenţă clară între malul nostru şi al lor la nivel de infrastructură. Am avut mari porţiuni de drum extrem de avariate, consolidate parţial, lăsate, făcute pe jumătate şi e mare păcat, căci o asemenea zonă poate atrage o mulţime de interesaţi de natură, dar, fără acces decent, nu ştiu câţi se aventurează!

Defileul Dunării la Cazanele Mari - am stat să admirăm lentoarea transportului cu şlepul, pe fundalul înserării, al alunecării soarelui spre perna de nori, eliberând cerul pentru noapte. atâta linişte şi apele acelea calme devin descurajante la un moment dat pentru un om ca mine căruia îi este teamă de ape atât de mari, dar nu se poate abţine să nu fie fascinată de ele. Silviu era în elementul lui şi, dacă nu ar fi trebuit să trecem graniţa la sîrbi, sigur ar fi verificat temperatura apei din cap până în picioare!  

Am să închei scurta incursiune la Cazane cu o poză soră cu cea de la început, doar că barca a trecut în stânga imaginii într-o atmosferă şi o lumină absolut uimitoare! Îmi doresc să revenim cândva în zonă pentru a vedea şi peşterile, a face trasee pe malul nostru şi pe cel sârbesc, a gusta din specificul culinar şi a ne încărca de poveşti locale, ca în textele lui Vasile Voiculescu!

28 iulie 2013 - RAMMSTEIN la ROCK THE CITY (Bucureşti)

"- Treci prin mulţime, haide odată!

 - Dar ce sunt eu, mă? Chuck Norris?" 

După atâta hălăduială pe la marginea Europei, venise timpul să întoarcem puţin acasă. Doar puţin! Şi eu, şi Silviu suntem înnebuniţi după Rammstein şi căutam vreo oportunitate de a merge la concert să ne înfruptăm din muzica lor dezlănţuită, iar aceasta s-a ivit la festivalul de la Bucureşti, Rock the City. Zis şi făcut! Ştefan ne-a pus în temă, a luat biletele, vrând şi el să meargă, dar au apărut nişte obstacole neprogramate şi nu a mai putut, aşa că a extins educarea ştrumfei Gigi dându-i ei biletul să îşi clătească urechile şi să treacă în altă ligă, de ascultători de rock. Fiind vacanţă şi având timp liber din greu, Gigi nu a putut refuza o asemenea oportunitate, mai ales că se lăsa cu deplasare de acasă pentru trei zile, şi a răspuns afirmativ provocării, întâlnindu-se cu o altă ştrumfă, profesionistă deja şi contaminată cu virusul rock, Mădălina. Excelent: 4 omuleţi au format gaşca ce a mers să îi vadă pe cei de la Rammstein!

Am făcut trei opriri anterioare concertului - la Puiuţ, ciobănescul mioritic de deasupra, la Breaza şi la Bucureşti -, ne-am pregătit pentru agitaţie şi aglomeraţie şi am purces la treabă. Concertul Rammstein încheia festivalul de două zile de la Romexpo, Rock the city, şi toată lumea îi aştepta pe băieţii inventivi din Germania să cutremure întreaga zonă timp de 2 ore. Înghesuială mare, "roacheri" peste "roacheri", cozi interminabile la jetoane şi la băuturi, stricteţe la controlul biletelor, tuşe de nesimţire la găsirea unui loc bun pentru a vedea ceva de pe scenă ("Caut pe cineva, scuzaţi-mă!" spuse o fată brunetă, pregătită toată pentru concert, dându-ne fumul de ţigară în faţă şi vorbind la telefon cu presupusa persoană căutată...şi a rămas locului, fix în faţa noastră, uitând să...mai caute pe cineva!). Gigi, scundă din fire, dar înaltă în încăpăţânare, şi-a însuşit repejor tehnica datului din coate, mai ales că locurile noastre erau cam la limita accesului vizual rezonabil faţă de scenă. 
Golden Circle din faţa noastră, cei care eram la Silver Circle, era pe jumătate gol, iar noi ne înghesuiam ca puii de găină sub cloşcă să vedem cât mai bine pe ecranele laterale. O odisee specifică acestui gen de concerte, cu probleme de conduită şi de organizare! Nu pot spune că am fost dezamăgită sau surprinsă, căci am fost la atâtea concerte în România cu Ştefan, încât m-am bătucit la aşteptări. Spectatorii români mai au de învăţat, la fel şi organizatorii, dar, atâta timp cât concertele se tot întâmplă, au să fie destule ocazii de a tot adăuga ceva bun la realizarea/participarea la ele, chiar dacă este la viteza melcului. 

RAMMSTEIN au făcut un spectacol incendiar, în stilul care i-a consacrat deja, cu lumini, efecte pirotehnice, decibeli dezlănţuiţi, dar sunetul a fost de-a dreptul sub aşteptări. Mult sub aşteptări! La o asemenea formaţie boxele şi calitatea sunetului trebuie să fie impecabile, dacă nu o mare parte din mesajul violent se pierde, angoasa, durerea, anxietatea, nevoia de a-i trezi pe ceilalţi, groaza, facinaţia pentru morbid şi coşmar nu ajung la public, se prăbuşesc la jumătatea drumului. La fel e şi cu semnificaţia unor piese: dacă anumite bucăţi se aud la intensitate redusă, îşi pierd considerabil din valoare. Ecranele au fost prea joase şi unul era fix pe direcţia camerelor de filmare ridicate pe un turn de cadre în mijlocul Golden Circle. Publicul a fost apatic la început, până s-a încălzit, dar, după aceea, a compensat lipsa de calitate totală a sunetului prin energia dată, cântând alături de Till Lindemann, care a şi spus câteva cuvinte în româneşte (Jos pălăria!). Setlist-ul a fost: Ich tu dir weh, Wollt ihr das Bett in Flammen sehen?, Keine Lust, Sehnsucht, Asche zu Asche, Feuer frei!, Mein Teil, Ohne dich, Wiener Blut, Du riechst so gut, Benzin, Links 2-3-4, Du hast, Bück dich, Ich will, Bis: Mein Herz brennt, Sonne, Pussy. Nota 10 pentru băieţii germani: în mintea mea aşa arată muzica ce îţi poate însoţi coşmarele fascinante! Piesa care m-a uns la inimă a fost Mein Hertz Brennt, varianta piano!
Pozele noastre nu s-au ridicat la înălţimea spectacolului, aşa că am împrumutat de la iconcert.ro câteva fotografii realizate de Paul Voicu, pe care l-am şi cunoscut la Hellfest, în 2011. Mulţam fain!

În final, Rammstein a făcut un gest deosebit de mulţumire şi i-am apreciat tare mult pentru el, căci vezi rar aşa ceva din partea unor "răi" în cele muzicale, preocupaţi de emoţiile brute şi brutale. Din nou: Jos pălăria! Am inserat o singură poză din cele făcute de noi de la Silver Circle ca să se vadă diferenţa de distanţă faţă de la Golden Circle. Cei de la Normal Circle au distins doar câteva siluete pe scenă şi focurile explozive. O cronică detaliată şi realistă a fost cea făcută de Şerban Leafa şi mi-am permis să o integrez pentru o pluriperspectivă asupra concertului, atât în momentele premergătoare, cât şi în timpul lui: Rammstein la Rock the City 2013 - un concert incendiar în condiţii jalnice!

După terminarea concertului, la care venise extrem de multă lume, ne-am mişcat printre sticle, pahare de bere şi ambalaje de mici spre ieşire, unde am mai făcut poze cât timp am aşteptat-o pe Mihaela să ne ridice de la locul faptei. Se blocase intersecţia de la "roacherii" ieşiţi de la concert: foarte tare! 

Dimineaţă nu prea ne durea capul de la muzică, pentru că nu fusese chiar la volumul dorit, aşa că ne-am savurat cafeaua sau ceaiul pe balconul Mihaelei cu vedere spre Primărie şi Casa Poporului, ne-am mai împărtăşit una, alta, am dus ştrumfele la autogara Basarab şi ne-am dus fiecare acasă sau în alte incursiuni. Eu cu Silviu nu am îmbrăţişat prima variantă!