duminică, 21 iulie 2013

18-20 iulie 2013 - PORTUGALIA - LISABONA (I)

Simt undeva în mine, în acest moment, ceva foarte îndepărtat. Stau de fapt în balconul vieţii, dar nu neapărat pe balconul acestei vieţi. Mă aflu undeva deasupra ei şi o privesc din acest loc. Iar ea se află în faţa mea, coboară în pante şi terase, ca un peisaj oarecare, până la fuioarele de fum ce se înalţă deasupra caselor albe ale satului din vale. Dacă închid ochii, continui s-o văd, tocmai fiindcă n-o văd. Iar dacă-i deschid n-o mai văd, fiindcă n-o vedeam. Tot ce sunt eu este un dor nedesluşit, dor nici de trecut, nici de viitor: sunt un dor de prezent, anonim, prolix şi de neînţeles.” 
(Fernando Pessoa - Cartea neliniştirii)

Portugalia, vecina Spaniei de Peninsulă Iberică, a fost un altfel de contact de mentalitate, de atmosferă, de istorie. Veneam spre ea cu lecturile consistente din Fernando Pessoa şi Jose Saramago, o abordam prin perspectiva acestor doi scriitori de calibru, care stau alături în grila mea de autori preferaţi. Fernando Pessoa a avut o viaţă foarte plictisitoare ca traducător, mintea îi clocotea de gânduri, a scris sub patru omografe, dar abia după moartea sa i-au fost găsite însemnările într-un cufăr şi lumea a avut acces la existenţa sa tragică şi solitară prin sintetizarea emoţiilor în cuvinte. Jose Saramago, un câştigător de Premiu Nobel pentru Literatură, este neiertător în concluziile legate de epoca modernă, amestecă realul cu fantasticul, scandalizează biserica portugheză şi este exilat în Insulele Canare: "Posibilitatea imposibilului, visurile şi iluziile sunt subiectul romanelor mele." Conform prof. univ. Elvirei Sohoran, pe care am avut-o în primul an de facultate, prin imagologie (ştiinţă care cercetează reprezentările pe care le au popoarele despre ele însele sau ceilalţi) ajungi să faci comparaţii de mentalitate şi să pătrunzi în specificul inconştientului colectiv: Portugalia este mai săracă decât Spania, mai vitregită de istorie, ghinionistă în a-şi menţine monopolul de forţă maritimă, însuşindu-şi o tristeţe de a fi ce s-a tradus în muzica lor specifică - fado, o ţară plină de contraste, demnă, dar zbătându-se să facă faţă erei moderne, deopotrivă lipsită de pretenţii şi orientată spre autenticitate. 


Pe un perete din Lisabona am găsit aceste două îndemnuri: 

The time for US is Now. - Timpul Nostru este Acum.  
Nao te esperes que te caia do ceu. - Nu te aştepta să îţi pice din cer!

şi, de fiecare dată când îmi trece prin minte să povestesc despre experienţa de două zile în capitala portugheză, îmi răsar în gând aproape emblematic. Nu am avut parte de tristeţi de centru de ţară, nici pe departe! Lisabona este o adevărată capitală, dezvoltată, extinsă, modernă, surprinzătoare, îmbinând cu mult bun gust istoria şi viaţa actuală, cochetând din plin cu extremele şi oferind un tablou dens de atracţii culturale, bulevarde şi străduţe, melancolie, tramvaie, spaţii verzi, magazine de vinuri originale şi nu numai. Aflată pe malurile râului Tejo şi întinsă pe şapte coline, Lisabona populează un estuar aflat în vecinătatea Oceanului Atlantic, îţi scoate în faţă continuu amestecul de demodat şi la modă, nu te iartă de îmbinarea încăpăţânată dintre trecut şi prezent, este tare agreabilă de făcut la picior şi, după ce te obişnuieşti cu atmosfera şi depăşeşti zonele turistice, găseşti şi melancoliile portugheze. În detalii!  


Districtele Lisabonei care te trag de mânecă să le vizitezi sunt: Baixa, Chiado, Bairro Alto, Alfama, cea mai veche parte a capitalei, dominată de Castelul Sao Jorge, Belem, Parque de Nacoes. Trebuie să precizez de la bun început că întregul plan urbanistic şi arhitectural s-a datorat unui dezastru - cutremurul din 1755, care a scuturat însăşi fundaţia oraşului şi a transformat mare parte din el în ruine, mai puţin Mănăstirea Jeronimos din secolul al XVI-lea, cel mai mare monument a Lisabonei, care a supravieţuit. De atunci totul a fost schimbat la faţă cu ceea ce se vede astăzi! Noi am trecut prin districtele esenţiale şi ne-am orientat spre punctele de interes îndosariate de mine, dar ne-am înfruptat vizual şi din viaţa din stradă, am evitat locurile mai dosnice care nu ni se păreau de încredere, am urcat şi am coborât pe străzile în pantă mare, am observat contrastul între faţadele aflate la bulervard şi cele din interiorul cartierelor, am trăit o puternică senzaţie de acasă, de neastâmpăr în fixare pe limita de sus a calităţii sau a celei de jos. Semnele de bogăţie de pe vremea coloniilor se mai găsesc şi azi, dar sunt amestecate cu neajunsuri şi înghesuială într-un spaţiu care este modern şi, per total, se ridică deasupra restului ţării, pe care am apreciat-o fugitiv tranzitând-o la dus şi la întors.   




CHIADO, unul dintre cartiere, este mai redus ca dimensiune şi cunoscut pentru străzile sale extrem de înguste şi înclinate, adăpostind un simbol al Lisabonei: Biserica LARGO DO CARMO. O văzusem pentru prima dată în fotografiile lui Cristian Gafiţescu, la o expoziţie personală găzduită de Clubul Fotografilor, şi mi se păruse fascinantă, aşa că am ţinut morţiş să ajungem la ea, oricât de întortocheat era accesul. Din construcţia iniţială, din 1389, mai există doar naos-ul, deoarece la cutremurul din 1755 acoperişul s-a prăbuşit, deschizând spre cer coloanele şi pereţii edificiului. Intri într-un lăcaş de cult care comunică direct cu cerul, liber şi albastru, calci printr-o piesă de muzeu arhitecturală uimitoare ca dimensiune şi vezi câteva arcuri gotice intacte ce par a uni elementele rămase în picioare pentru a  se menţine articularea clădirii. Ni s-a părut de-a dreptul uimitoare: liniştită, demnă, închisă forfotei oraşului, canalizând-ţi atenţia spre cer şi dincolo de el!





După ce am trecut printre coloane, am intrat în muzeul aflat în zona fostului altar, unde am găsit o combinaţie ciudată de exponate: o bibliotecă extrem de veche, o mumie egipteană, două mumii peruviene, dintre care una era verticală şi ţinută într-o vitrină de sticlă, fără sicriu sau orice altceva, piese pre-hispanice din America Centrală, mulaje de reconstituire a bisericii iniţiale şi a unui loc din epoca bronzului, plus frumoase azulejos, plăci de ceramică pictată. Acestea din urmă pot fi regăsite peste tot în Lisabona - pe faţadele clădirilor, în biserici, în restaurante, în staţiile de tramvai, la intrările în metrou, au fost aduse de mauri (cuvântul derivă de la arăbescul al-zulay-cha, care înseamnă "piatră puţin lustruită") şi folosite abundent pentru a reprezenta scene religioase, istorice, mitologice şi pentru a transforma spaţiile libere de pe pereţi în modele repetitive. 





Am văzut în Lisabona culori diferite asociate acestor azulejos, dar predominante erau dalele cu alb şi albastru, inspirate din importurile de porţelan Ming din China. Portughezii au descoperit ulterior că acestea aveau şi un rol practic, nu doar estetic: protejau casele de umezeală şi, cum întreaga ţară este expusă acesteia, au considerat că merită dezvoltată industria de ceramică de acest fel. În Lisabona există şi un muzeu dedicat acestei arte, dar nu l-am mai vizitat, preferând exponatele...la vedere!
   

Între Praca Dom Pedro IV (Piaţa Rossio) şi Praca Do Comercio, puncte de reper esenţiale pentru inima comercială a oraşului, se întinde districtul BAIXA. După cutremurul din 1755, care a lovit cel mai tare Baixa, marchizul de Pombal a ordonat o reconstruire simplă pentru a găzdui meşteşugarii care locuiau acolo: Rua Augusta tăia cartierul şi ramifica străzi numite după fiecare breaslă. După dispariţia meşteşugarilor, acest bulevard a fost transformat în loc de promenadă, cu magazine şi cafenele. Ne-a încântat să facem plimbări pe străduţe, din nou în arterele comerciale şi tot aşa, într-un adevărat labirint de du-te-vino pentru că în acest mod oraşul ni s-a oferit şi în lucruri mai puţin evidente, ca să nu mai amintesc şi de durerea de picioare cu care ne-am ales. Muncă pentru care am primit răsplată!



Pe Rua do Ouro se găseşte ELEVATOR DE SANTA JUSTA, înalt de 45 metri, construit în 1902 cu scopul de a-i duce pe locuitori sus, în Chiado, unde mersul pe jos era destul de solicitant din cauza pantei înclinate. Am urcat în lift pentru privelişte, căci nu mai era folosit decât în scop turistic de miradour asupra Lisabonei: se vedea cum colana vertebrală Rua Augusta îşi subordona străzile perfect geometric, toate clădirile nu depăşeau 2-3 caturi, erau evidenţiate pieţele majore cu spaţiile lor deschise, iar senzaţia era de ordine supravegheată. Construcţia a fost realizată de un discipol al lui Gustave Eiffel şi prezintă două secţiuni: coloana de fier prin care oamenii erau ridicaţi din districtul Baixa spre celălalt cartier şi un viaduct prin care ieşeau în districtele Chiado şi Barrio Alto. 





Ne informaserăm (eu - cititor de serviciu, Silviu - ascultător de rangul II, fiind şofer de rangul I) din cartea despre Portugalia pe drumul dinspre Sevilla şi aflaserăm că apogeul acestei ţări a fost înregistrat pe vremea marilor descoperiri geografice: regele Manuel I, rămas în istorie drept "cel norocos", a domnit în perioada când Vasco da Gama a găsit ruta Atlantic-India în 1498 şi Pedro Cabral a dat peste Brazilia în 1500. În acele timpuri, Lisabona devenise cel mai important port al lumii şi arta manuelină se născuse în onoarea regelui ce fusese patronul incursiunilor în necunoscutul geografic. 
Faptul că Spania şi-a anexat Portugalia din 1580 până în 1640 a săpat o falie existentă şi astăzi între cele două popoare, nefiind recomandat să încurci limbile sau să foloseşti spaniola pe considerentul că seamănă cu portugheza. Ştiu ce spun căci am fost protagonistă prinsă cu mâţa în sac: obişnuită fiind cu Spania, la restaurantul unde am ascultat fado mi-a scăpat un Gracias  în loc de Obrigado şi am primit o privire tăioasă de la chelner, plus corectura de rigoare. Cutremurul din 1755 a omorât 60.000 de oameni şi Lisabona a suferit un colaps total, fiind aproape redusă la ruine, dar şi-a revenit prin ambiţiile marchizului de Pombal şi, încet, încet, a căpătat o dimensiune modernă, la care încă lucrează.
    


Prin PRACA DO ROSSIO am trecut de mai multe ori, căci era un nod aglomerat, plin de cafenele, chioşcuri, turişti, fântâni arteziene, străjuit într-un capăt de clasicul Teatru Naţional Dona Maria. Aici toată lumea vine să vadă altă lume şi să fie văzută la rândul ei, o groază de naţionalităţi şi de oameni cu hărţi sau cărţi trec din stânga în dreapta, în sus şi în jos. De-a lungul istoriei acest loc a fost târg de vite, arenă pentru cursele de cai, sediul Palatului Inchiziţiei, spaţiu de întâlnire pentru disidenţa nobililor portughezi împotriva stăpânirii spaniole. Nu a fost afectată foarte tare de cutremur şi a reuşit să îşi păstreze mare parte din modul în care era configurată iniţial, din structura sa originală. 




BISERICA SAO ROQUE are cea mai scumpă capelă din lume, aşa că trebuia văzută, nu? Am muncit oleacă să ne orientăm prin strâmtul Barrio Alto, dar am reuşit în cele din urmă să-i dăm de urmă. Exteriorul bisericii era monoton, nu avea nimic surprinzător care să atragă atenţia turiştilor, dar interiorul era cu totul diferit, fiind unul dintre cele mai bogate din Lisabona, detaşându-se în acelaşi timp şi ca una dintre realizările de vârf ale stilului baroc. Capela de Sao Joao Baptista (Capela Sfântului Ioan Botezătorul) a fost "construită de către Luigi Vanvitelli la jumătatea secolului al XVIII-lea, însă povestea începe cu Regele Joao V, cel care a comandat construirea capelei în 1741, aceasta fiind iniţial realizată în Roma. Capela a necesitat folosirea a tot felul de materiale preţioase, cum ar fi fildeş, lapis lazuli, agat, aur, argint şi porfir şi, după construire, a fost dezmembrată, adusă la Lisabona în 1747 şi reasamblată în Biserica Sao Roque. Aici se găseşte şi un spine din coroana lui Iisus, precum şi o parte din leagănul Său, fapte ce explicau securitatea ridicată în zonă, dar nu justificau lipsa unei taxe la intrare. În alte părţi am plătit pentru mult mai puţin!





ALFAMA a fost districtul în care am găsit cea mai mare linişte, după ce ne-am mişcat spre un alt punct de înălţime: CASTELO DE SAO JORGE. Zidurile castelului sunt situate în vârful unui deal care veghează râul Tejo, datează încă de pe vremea ocupaţiei maure din secolul X şi a folosit drept fortăreaţă secole întregi, posibil chiar din anul 500 d.Hr. Castelul a servit drept reşedinţă regală a maurilor până când primul rege al Portugaliei, Afonso Henriques l-a cucerit în anul 1147 cu ajutorul unor luptători din nordul continentului ce se aflau în drum spre pământul sfânt pentru a participa la cruciade. De aceea a fost dedicat Sfântului George, patronul spiritual al Angliei. Noi l-am găsit liniştit, dormitând într-o lumină leneşă de apus, cu spaţiile largi inundate de pace, cu mulţi curioşi pierzându-se în reverii deasupra oraşului sau cu hliziţi ca noi, trecând limita mult-prea-seriosului. 
PODUL 25 ABRIL a fost construit în anul 1966, în timpul guvernării dictatorului Salazar, al cărui nume l-a purtat până în 1974. El leagă Lisabona de Peninsula Setubal, are 6 benzi de circulaţie pentru maşini şi două linii de cale ferată. Monumentul Cristo Rei are un postament de beton, patru arcade îndreptate spre cele patru puncte cardinale (semnifică universalitatea religiei creştine) şi o înălţime de peste 80 m, iar statuia măsoară 30 m, la fel ca statuia Cristo Redentor de pe Corcovado din Rio de Janeiro, "Aqueduto das Aguas". Se spune că preoţimea portugheză, împreună cu Cardinalul Patriarh al Lisabonei, a jurat să ridice o statuie similară celei din Brazilia, dacă ţara lor nu va intra în cel de II-lea Război Mondial. Salazar, prim ministru la acea vreme, a reuşit să evite intrarea Portugaliei în marea confruntare, cu toate că a adăpostit mulţi spioni şi refugiaţi din Europa. Noi am văzut-o prima dată seara, când am ajuns din Sevilla, şi era luminată foarte bine, cu braţele primitoare ale lui Iisus întinse ca să primească pe cei de-ai casei şi pe vizitatori. 






Revenind la castel...mare parte din el a fost distrusă de-a lungul anilor, în special la cutremur, dar încă sunt valabile multe ziduri de apărare şi 18 turnuri, în care ne-am urcat şi noi, patrulând pe drumurile de veghe pentru a admira panorama asupra Lisabonei. Am găsit în curtea interioară un cântăreţ de fado, ca preambul la seara melancolică pe care aveam să o petrecem în compania acestui tip de muzică!



Ne-am amintit de Granada cu Alhambra sa, doar că aici fundalul sonor era uşor trist de la muzică, dar suna atât de bine, de autentic, de convingător, încât nu ne-a deranjat deloc. Am avut parte de un concert ad-hoc! După joaca de-a-v-aţi-ascunselea pe metereze...




...am mers în ALFAMA. Numele acesta vine de la Al-Hamma, izvoare fierbinţi", datorită maurilor care l-au construit. Am trecut pe străduţe pe lângă tramvaiele galbene specifice acestor zone, ne-am aventurat în inima cartierului mai puţin vizitat, retras în sine însuşi, departe de vânzoleala centrului, cu case mai vechi şi mai sărace, cu un pitoresc evident la orice colţ, cu părţi de improvizaţie sau de spoială, cu multe steguleţe portugheze, semne ale naţionalismului profund. Lisabona este destul de cosmopolită, ca orice capitală mare, are oameni din fostele colonii şi nu numai, dar Alfama ni s-a părut a fi "de-a casei", atestând un mod mai vechi de organizare şi de atmosferă din oraş. A fost o experienţă cu adrenalină, prin unele porţiuni arătând atât de dubios, încât îţi luai încântarea şi picioarele la spinare şi mergeai spre zone mai agitate. Rufe puse la uscat, legume la borcan în ferestre, portocali, pereţi de azulejos, taverne cu câteva mese, scări şi pante din greu, oameni munciţi şi mici întreprinzători dau un farmec aparte zonei. În rest...strâmt, domle, strâmt!





Se însera şi picioarele noastre începeau să îşi ceară dreptul la odihnă. Trecând de Se (Catedrala) - pe care am ratat-o la doar câteva minute, căci am ajuns la ora 19, când se închidea - căutam ceva cu specific, un local cu muzică fado live şi am fost momiţi într-un restaurant cu un program live ce începea în câteva minute. FADO înseamnă soartă şi reprezintă versiunea portugheză a blues-ului: a luat naştere în bodegile Alfamei, inspirându-se din ritmurile dansurilor sclavilor africani, vocile arabe şi folclor oral şi fiind în zona de interes a prostituatelor, marinarilor şi bandiţilor. Astăzi, fado este ceva profund cult: vocea brută şi neantrenată a cântăreţului este acompaniată de doi chitarişti (unul cântă la o chitară acustică portugheză cu 12 coarde, în formă de mandolină, cu fundul plat, iar celălalt la o chitară acustică spaniolă. Piesele sunt pline de dor, jale, tristeţe şi fatalism, menite să exprime SAUDADE (durerea arzătoare), iar fadistas (interpretele de fado) sunt ca nişte bocitoare sfâşietoare. I-am luat fratelui meu, Ştefan, un CD cu Amalia Rodrigues, cea mai cunoscută cântăreaţă de fado, pentru care Portugalia a ţinut trei zile de doliu când a murit, iar noi ne-am ales cu câte un CD cu autograf de la cei pe care i-am ascultat. Mâncarea a fost bună, specialităţile de peşte la fel şi vinul...nici nu mai spun! 





Târziu, am traversat Rua Augusta, cu ultimii turişti retrăgându-se spre hoteluri, am făcut cu ochiul Liftului Santa Justa, Silviu a avut work-shop de fotografie cu artezienele din Praca Rossio, care se mişcau întruna, nu aveau deloc astâmpăr. M-am odihnit în răcoarea serii, cam prea veselă de la vin (riscul lipsei de practică!) şi am fost asistentă la ales unghiurile. Gara din Lisabona a fost folosită pentru un altfel de experiment fotografic, după cum se poate vedea mai jos, şi cred că nu doar la mine apăruseră efectele vinului: alţii se confruntau cu impulsuri creative imposibil de stăpânit!





Înainte de a ajunge la hotel, ne-am mai întîlnit cu expresiile lui Pessoa pe la colţuri, prin staţii de autobuz sau pe tonete de îngheţată şi...cred că îmi săreau în ochi tot din cauze bahice, dar şi datorită motivelor multiple de încântare din acea zi! Lisabona ne surprinsese, era dinamică, diversă, bogată şi săracă, ambiţioasă şi tăcută...absolut memorabilă! Şi mai aveam încă o zi de explorat!


Niciun comentariu: