Apusenii şi-au continuat poveştile cu un consistent episod în care personajele au fost peşterile. Deoarece există peste 4.000 de astfel de forme de relief în aceşti munţi, am avut de unde alege din plin, dar ne-am orientat asupra celor cunoscute, dar nevizitate de unii dintre noi, şi asupra celor mai puţin ştiute, dar care presupuneau o doză de aventură şi de noutate destul de mare. Etajarea noastră la balcoane, pe un fundal de sare, este la Salina Turda, cu care voi încheia postarea în ritm simetric.
POARTA LUI IONELE a fost inclusă în planurile noastre pentru că se afla pe un drum derivând din cel care ducea spre Peştera Scărişoara, aflându-se în comuna Gârda de sus, în Cheile Ordâncuşei. Se află la o altitudine de 810 metri şi are o lungime de 131 metri, iar intrarea se face printr-un impresionant portal de peste 10 metri înălţime, este amenajată pentru turism, fiind iluminată şi dotată cu scări şi podeţe de metal, astfel încât poate fi vizitată cu uşurinţă de oricine. Dincolo de datele tehnice, am găsit un ghid foarte de treabă în căsuţa construită la intrarea pe drumul spre peşteră, care ne-a furnizat informaţii despre cum să ajungem la alte peşteri şi ne-a povestit multe legende locale. Ca şi în cazul ghidului de le Gheţarul de la Vârtop, ne-a impresionat aceeaşi dedicaţie de moţ pentru promovarea frumuseţilor locului, aceeaşi răbdare organizată şi fermitate în indicaţii pentru vizitarea zonei. A glumit cu noi din plin şi ne-a transmis voie bună! Nu că am fi dus lipsă de aşa ceva!
Legenda spune că denumirea peșterii provine de la un haiduc, pe nume Ionel, care s-a ascuns în ea până a fost prins. Ghidul ne-a precizat că la mijloc a fost implicată trădarea unei femei...
Zăpadă, gheaţă, sălbăticie şi natură stăpână pe locuri, o complicitate aflată în atmosferă de a nu se tolera foarte mult intruşii, ci de a li se îngădui adăstarea doar celor care nu au aterizat accidental pe acolo. Drumul de la podul de lemn până la intrarea în peşteră şi înapoi mi-a plăcut foarte mult prin pârâul ţâşnind transparent şi rece de sub gheţurile sparte în amonte până la prelingerea pe muşchii albiţi sub forma unei cascade improvizate. Ne-am desfăşurat bucuria pe pod la poze, Ioana N. a făcut un om de zăpadă miniatural pe o balustradă, fiecare a admirat priveliştea din jur, îmbrăcată în alb cu greutate şi apoi ne-am aventurat la pas, cătinel, pe Cheile Ordâncuşei. Chiar dacă aceasta peşteră nu este atât de cunoscută, precum altele din zonă, noi am concluzionat că a meritat atenţia noastră!
PEŞTERA SCĂRIŞOARA a fost un loc revizitat de o parte dintre noi, dar a presupus şi un element total de noutate pentru alţii. Eu şi Gigi am mai trecut pe acolo în aprilie 2011, în excursia organizată în Apuseni, şi ne-a plăcut traseul construit prin intermediul scărilor metalice pentru a se ajunge la intrarea în peşteră. De data aceasta, fiind în preajma sărbătorilor de iarnă, a trebuit să aşteptăm oleacă până am luat bilete, până ne-a venit rândul să intrăm, până am fost "verificaţi" la poarta rotativă, dar coborârea pe scări a fost la fel de interesantă. Peştera face parte din sistemul carstic Gheţar-Ocoale-Dobreşti, numele de gheţar provenind de la faptul că ascunde în ea cel mai mare gheţar subteran din România, fiind prima peşteră din ţara noastră declarată monument al naturii, încă din 1938. Intrarea se face printr-o gură imensă (o groapă cu diametrul de circa 60 de metri, numită aven), adâncă de 48 de metri, ce a fost amenajată cu 270 de trepte metalice, unele destul de abrupte.
"Cea mai mare peşteră cu gheaţă din România se situează la altitudinea de 1.165 m, are o lungime de peste 720 m, adâncimea este de 105 m, iar blocul de gheaţă are un volum de 75.000 m, o grosime de peste 15 m şi o vârstă de peste 3.000 de ani. Prima intrare este în Sala Mare, care este, de fapt, prima încăpere subterană, accesul făcându-se printr-un portal de 24 de metri lăţime şi 17 metri înălţime. În spatele acestuia se află Catedrala de unde se deschide o galerie, care, după 68 m, ajunge la Rezervaţia Mare a peşterii şi apoi la Rezervaţia Mică, ambele închise turiştilor şi accesibile doar speologilor."
Vara, sătenii ţineau aici carnea la rece, pe vremea când nu exista curent şi nu erau frigidere, iarna fiind în peşteră minus şapte grade, iar vara minus un grad. La noi în ţară se afla patru peşteri cu gheaţă, cea de la Scărişoara fiind una din ele, iar de la ghid am aflat că Peştera Hodobana este cea mai lungă, având 18 kilometri şi este peştera cu cel mai mare grad de ramificaţii din lume, un adevărat labirint.
Tot pe acolo am aflat şi despre Peştera Huda lui Papară ("o peşteră cu zone de acumulare de aer cald (20 grade Celsius), iar lungimea galeriilor bogat decorate cu stalactite şi stalagmite este de 2.022 metri, o adevarată reţea sub-pământeană în Munţii Trascăului, o enormă succesiune întortocheată de tuneluri, palate şi săli fie înalte, fie coborânde. În trecut peştera fost amenajată, dar, în prezent, din cauza viiturilor, vizitarea acesteia este imposibilă fără un ghid specializat şi un echipament adecvat. Se spune că Zamolxes, zeul dacilor s-a retras într-o peşteră din Trascău, cea mai mare şi mai vizibilă, iar aceasta ar putea fi Huda lui Papară.") şi alte "blăstămăţii" care îţi înflăcărează imaginaţia şi îţi dau şi un fior pe şira spinării, gândindu-te la câte se ascund în pântecele acestor munţi. Oricum, Peştera Huda lui Papară e de văzut pe viitor, măcar oleacă la intrare, cât este permis!
PEŞTERA MEZIAD a fost o cireaşă de pe tortul turului peşterilor! S-au investit fonduri europene în amenajarea ei şi arăta foarte bine cu toate traseele marcate prin lumini, prin scările metalice şi curăţenia lună, pe care am găsit-o în ea. Ghidul era acelaşi om binevoitor de acum 3 ani, care i-a îndrumat pe ştrumfii mei în galeriile întunecoase, cu frontale, lanterne şi făclii. Peştera s-a desfăşurat pe două niveluri de carstificare, diferite la nivel de lungime, cât şi sub aspectul pe care îl prezentau: nivelul inferior însuma 1.542 m şi se înfăţişa, în general, sub forma unei galerii neobişnuit de spaţioase, măsurând 20-30 m lăţime şi 15-20 m înălţime. Această notă de grandoare era imprimată de la bun început de marele portal de la intrare, care se ridica la 15 m înălţime şi a cărui boltă se arcuia într-o geometrie ameţitoare. După 400 m, tavanul pierdea brusc din înălţime, nivelul inferior prelungindu-se prin două galerii greu accesibile şi care, din aceasta cauză, nu erau incluse în sectorul turistic.
Am format un trenuleţ uman de frontale şi lanterne şi am urmat ghidul în răcoroasa peşteră. "Nivelul superior totaliza 3.208 m, descriind un arc de cerc larg deschis, cu trei zone principale de racord cu galeria inferioară: Galeria Descendentă, Galena de Joncţiune şi Gâtul Dracului. Suprapunerea celor două niveluri în regiunea Podului Natural creea un spectacol deosebit de impresionant, înălţimea totală a tavanului ajungând la 35 m. Galeriile care intrau în compunerea nivelului superior se caracterizau, mai ales în ultima treime a peşterii, printr-o topografie mult mai labirintică. Ni s-a părut remarcabilă, îndeosebi, Galeria Gururilor, al cărei planşeu, desfăşurat pe aproape 100 m lungime, este în întregime acoperit cu o reţea de mici baraje de calcit." Ne-a impresionat până peste poate tot ceea am văzut!
Legat de istoria peşterii, am aflat că "a luat naştere ca urmare a captării subterane a două pâraie afluente Văii Peşterii: Pârâul Bradului, care a concurat la formarea sectorului aval al nivelului superior, începând cu Galeria Prăbuşirilor, trecând prin Sala Liliecilor, Sala Turnurilor şi Galeria Tulnicului şi terminând cu Galeria Descendentă, şi Părâul Gropilor, pe seama căruia trebuia pusă geneza întregului sector amonte al cavităţii. Sala Liliecilor apărea ca un punct de confluenţă subterană a acestor pârâuri muşcătoare de calcar. În momentul de faţă, drenajul subteran se realizeaza printr-un al treilea nivel, aflat sub galeria inferioară şi complet inundat, ceea ce îl face inaccesibil. La viituri, apele pătrund în peşteră prin Galeria Ponorului, cad în cascadă la capătul Galeriei cu Şanţ, traversează Sala Oaselor şi dispar, pentru a reapărea în galeria inferioară sub Gâtul Dracului. După ce parcurg întregul nivel inferior, apar la zi sub marele portal şi conflueaza imediat cu Valea Peşterii."
În cursul evoluţiei cavităţii subterane, care a durat cel puţin un milion de ani, au existat mai multe faze de colmatare, în care apele au umplut cu aluviuni parte din galerii. Planşeul de calcar al peşterii a fost acoperit cu un strat gros de pietriş şi nisip, care a ajuns pe alocuri până la boltă, contribuind la accentuarea aspectului labirintic caracteristic nivelului superior. În cuprinsul acestui depozit s-au conservat numeroase fosile aparţinând ursului de cavernă, concentrate în Sala Oaselor, iar în Sala Liliecilor am văzut şi semne ale hibernării... liliecilor! Excelent traseu prin peşteră, absolut uimitor!
PEŞTERA DE CRISTALE DE LA FARCU a fost o noutate totală! Zona Farcu este situată în bazinul superior al văii Roşia (baziul Crişul Negru), în apropierea localităţii Roşia, iar platoul carstic Dealul Farcu are o altitudine de 375 m şi este locul, unde, în anul 1987, minerii și-au extins frontul de lucru pentru extragerea minereului de bauxită şi au descoperit cristalele dintr-o peşteră izolată de exterior. Aceștia, surprinși de descoperire și nemaivăzând niciodată așa ceva, au anunțat că au descoperit o minune și, susțin ei, au păzit-o trei săptămâni până la sosirea experților de la institutul de cercetare care au cartat peștera și au închis-o. Întrucât exploatarea minei a continuat până în jurul anului 1998, peștera a suferit mai multe modificări şi a fost înscrisă în circuitul turistic pe la mijlocul anului 2012 de către Centrul pentru Arii Protejate şi Dezvoltare Durabilă. Ghida ne-a făcut un tur care a început cu o vizitare a galeriilor de exploatare de bauxită şi apoi ne-a condus cu grijă către cristale.
Locul plin de cristale era ca o buclă în galerii şi am putut merge în grupuri restrânse pentru a le vedea în toată splendoarea lor fragilă, construită timp de mii de ani. Ghida ne-a spus că există doar două peșteri cu cristale în toată lumea, cea de la noi și una în Africa de Sud, iar cea din Mexic este unică prin cristalele lungi de aproape 10 metri şi toxice de la un punct încolo.
Din cauză că nu au intrări naturale, traseul în astfel de peşteri este dificil de parcurs până în interior. Cristalele de la Farcu erau din calcit, o adevărată bijuterie naturală care a fost declarată peșteră de patrimoniu clasa A. Peștera de la Farcu a fost clasificată ca fiind de tip geodă (are pereții tapisați cu cristale sau formațiuni stalactitice), fiind amenajată și electrificată după ultimele standarde europene. Cuprindea trei sectoare: turistic, speoturistic și științific, dintre care doar primele două sectoare erau vizitabile. După parcurgerea acestora, ne-am întors tot prin galeria de mină unde am văzut un puț natural prin care se susținea că s-ar fi scurs apa care a format peștera, aceasta neavând intrare naturală.
CHEILE ORDÂNCUŞEI se aflau în apropierea Peşterii lui Ionele. Drumul şerpuia printre stânci, versanţii înzăpeziţi părând că se prăvăleau peste noi dacă nu i-ar fi oprit apa ce ne însoţea îndeaproape. Frumuseţea locului se lăsa descoperită puţin câte puţin şi, chiar dacă aceste chei nu sunt atât de impresionante ca alte chei, pe care le-am mai văzut (Cheile Bicăjelului sau Cheile Zărneştiului), totuşi au avut un farmec al lor. Pereţii înalţi de peste 250 m se întindeau pe o lungime de 3 km, iar spaţiul printre pereţii verticali era atât de mic încât abia lăsa loc unui drum cu doua benzi. Cheile Ordâncuşei sunt considerate a se număra printre cele mai înguste chei din ţară, având o lăţime de 4-6 m pe anumite porţiuni, de aceea, din loc în loc am găsit construite poduri de beton, parapeţii proptindu-se de stânci. Adevărul este că, după peşteri, cred că simţurile noastre erau cam anesteziate cu altfel de imagini bulversante şi nu am apreciat la adevărata ei valoare frumuseţea cheilor, părându-ne mai fadă.
SALINA TURDA a fost şi ea un loc revizitat. Tot cu ştrumfii am fost prima dată acolo, dar este ceva tare frumos şi mi-a făcut plăcere să o revăd, chiar dacă, de obicei, nu mă dau în vânt după reveniri în zone deja văzute, preferându-le pe cele noi. Bine, cu câteva excepţii încărcate de semnificaţii personale! Deşi iniţial a fost o exploatare de sare, mina a fost transformată în zilele noastre într-o adevărată paradă de lumini, jocuri şi arhitectură subterană, care atrage foarte mulţi oameni. Prima dată când am fost acolo nu am găsit-o atât de înghesuită, dar acum, a doua oară, era pur şi simplu plină până la refuz.
Am parcurs traseele de coborâre până la lac, am făcut poze, am evaluat modalităţile de exploatare şi am admirat toată munca depusă pentru amenajarea ei. Am dat peste mulţi unguri, români civilizaţi, dar şi peste mulţi neciopliţi, total distonanţi cu modalitatea respectuoasă care se impunea aplicată pentru o vizită calmă şi aerisită pentru toată lumea. Mă depăşesc stările de nervi şi de înghionteală gratuită atunci când se poate trece atât de simplu cu oleacă de răbdare, dar, fiecare e o mică vedetă în vacanţă şi simte nevoia să exacerbeze acest fapt, mai mult decât e cazul. De multe ori! Unii, de cele mai multe ori!
Voiam să adopt un ton mai acid în aceste postări cu Apusenii. Voiam să exprim astfel faptul că nu îi mai înţeleg pe unii oameni, pe care reuşeam să îi înţeleg, şi că nu mai pricep cum de nu mai reuşesc ei să mă înţeleagă. Voiam să servesc o lecţie şi, cumva, să mi se servească şi mie una: de sinceritate! Voiam să exprim o frustrare de comunicare, dar, până la urmă, am ales să fac altfel. Am ales să fac loc doar călătoriei, nu şi tuturor emoţiilor din ea, am ales să îmi forţez faţa să se întoarcă de la cele pe care aş fi vrut să le adaug la aceste postări, pentru că timpul le va face nesemnificative pe măsura ce se va aşterne peste ele şi e mai bine să rămână îndosariată doar lumina pe retină, nu şi apele mai învolburate din subterane. Acelea au ajuns la alte urechi, binevoitoare, şi au găsit liniştire repetată, încât au putut ieşi, în cele din urmă, la un izbuc, pentru scăldarea într-o altă lumină, asemeni bradului scărmănat de vântul iernatic în traseul spre Vârful Bihor. Rămas tot în picioare!
"Judecă după ce ai plâns plânsul celuilalt, după ce te-a durut durerea celuilat, după ce ai râs râsul celuilat, după ce ai muncit munca celuilat, după ce ai căzut căderile celuilat, după ce ai ridicat greutățile celuilat, după ce ai trăit dorul celuilat, după ce ai gustat setea celuilat, după ce ai văzut vederea celuilat, după ce ai gândit gândul celuilat, după ce ai pipăit atingerea celuilat, după ce ai mirosit mirosul celuilat, după ce ai auzit auzul celuilat, abia după ce… Eventual judecă după ce ai parcurs traseul celuilat. Nu ai fost acolo. Nu ai văzut. Nu ai simțit. Nu ai auzit. Crezi că știi, dar faci ipoteze. Fiecare om pe care îl întâlnești duce o luptă despre care poate nu știi nimic. Fii binevoitor cu toți!".
Nu este mereu simplu să fii aşa, dar pacea aceea de aluat care creşte trebuie să fie cu drojdie de felul acesta, altfel rămâne doar o plămădeală fără rost! De ce?
Privirea înainte şi...la drum!
