17-22 august 2015 - NORVEGIA (I) - Vf. Galdhøpiggen (2.469 m) - cel mai înalt munte din Scandinavia - și traversarea ghețarului Styggebreen

"Congratulations for climbing Scandinavia's Everest!"
(Dawa Chhiri Sherpa)

S-a înnoptat târziu de tot: la ora 23 un blue hour intens încă suporta cu stoicism ultimele zvâcniri neconvingătoare ale zilei, iar Silviu îl fotografia răsfrânt pe coastele munților din jur. Ajunseserăm în campingul Boverdalen cu două ore în urmă, după ce ne-am tot oprit pe drum ca să admirăm minunile naturale din Parcul Național Jotunheimen, așa că am avut timp berechet să ne întindem cortul, să ne familiarizăm cu iarba de sub tălpi, cu sunetul constant al râului din apropiere și cu vecinii de somn din jur. Erau vreo 4 corturi, o mașină cu cort deasupra, vreo două rulote de prin Germania, Olanda, Italia și Norvegia, câțiva oameni la căsuțele de lemn și toată lumea s-a culcat destul de devreme. Am pus telefonul să ne trezească pe la ora 7.30 și ne-am băgat în saci unde căldura ne-a ținut în brațe până dimineață, când am constatat că interiorul cortului era plin de broboane de apă de la condens: respirația noastră și aerul rece al nopții copseseră picături de apă peste noapte și le lipiseră de pereții de pânză! Nu conta prea mult căci aveau să se usuce foarte bine peste zi cât timp noi eram plecați. Dar...unde ne grăbeam așa? Aveam 15 km de făcut cu mașina de la camping până la Cabana Juvashytta și de acolo intram ghidați pe traseul care avea să ne ducă până pe cel mai înalt munte al Scandinaviei (și al Norvegiei) - Galdhøpiggen (2.469 m)!

Dawa Chhiri Sherpa, ghidul nostru din Nepal, cu care Silviu are poză ochioasă-foc la refugiul de pe vârf, a luat în primire grupul vorbitorilor de engleză și un ghid norvegian l-a luat pe cel autohton. Fiindcă se anunțase o zi extrem de frumoasă, doritori de toate vârstele se înscriseseră la tură, dar nu ne așteptam să fie chiar așa de mulți: peste 30! Lumea era echipată cu rucsaci, cu parazăpezi, cu mănuși, cu bocanci serioși, cu căciuli, cu haine groase și se vedea clar că nu aveam de-a face cu amatori, ci cu îndrăgostiți de pietroși. Dawa a insistat de la bun început pe elementele de siguranță și ne-a atras atenția că traversarea unui ghețar putea părea un lucru extrem de accesibil, dar trebuia să urmăm câteva reguli simple pentru a ajunge cu bine dincolo de el și înapoi. Era primul nepalez pe care îl vedeam, primul șerpaș, un om venit din Himalaya, din zona unde munții adevărați încep de la alte înălțimi: a fost vesel, deschis, săritor, ne-a invitat să apelăm cu încredere la firma lui de tururi ghidate din Nepal, a făcut glume și a întreținut atmosfera cu replicile sale defective de litera "f" ("fifty" devenea "pipti"). Când se uita la grupul condus de ghidul norvegian, la cât de dezordonați stăteau oamenii, se întorcea către noi și râdea constatând că aveau "No discipline!". 

Am citit despre șerpași în cartea lui Jon Krakauer, În aerul rarefiat, i-am văzut la treabă în serialul-documentar Everest: Beyond the limit și admir modul în care Alex Găvan și alți alpiniști români valoroși vorbesc despre acești oameni simpli și despre contribuția lor copleșitoare la reușita expedițiilor în Himalaya. Cartea lui Krakauer a fost mai mult decât confesiunea unei experiențe montane, a fost un exercițiu viu de exorcizare a unor înțelesuri din viața imprevizibilă de la altitudine, de conștientizare a unei nevoi mai puternice decât rațiunea: "Când aveam douăzeci și ceva de ani, alpinismul era totul pentru mine – aproape nimic altceva nu mă mai interesa. Escaladarea unui vârf era ceva tangibil, imuabil, concret. Pericolele iminente îi dădeau acestei activități un scop precis, care lipsea cu desăvârșire din viața mea. Mă încânta noua perspectivă care reieșea din răsturnarea la nesfârșit a planului obișnuit al existenței.". Munții nu sunt idilici când își schimbă brusc înfățișarea sau când omul se avântă pe cărările lui și îi cer acestuia mai mult decât poate da: "Cei care visează cu ochii deschişi să ajungă pe Everest trebuie să ţină minte că, atunci cînd apar probleme în Zona Morţii, nici chiar cei mai puternici ghizi din lume nu pot să îşi salveze mereu clienţii; mai mult, cei mai puternici ghizi din lume nu se pot salva nici pe ei înşişi.". Concluziile lui Krakauer sunt dezbrăcate de încântări puerile, îți pun în față oglinda unor adevăruri necenzurate și te lasă să îți răsfrângi chipul în ele, dacă ai destul curaj: "În curând am realizat că a urca pe Everest înseamnă a îndura durere. Și, pentru că săptămână după săptămână ne supuneam trudei, oboselii și chinului, mi-am dat seama că mulți dintre noi căutam, mai mult decât orice, să atingem o stare de grație." 

Șerpașii erau proptelele cu ajutorul cărora expedițiile se puteau desfășura mai ușor. Viața plină de lipsuri îi împingea să accepte să se supună unor riscuri considerabile pe vârfurile cele mai înalte ale lumii, așa că, având contact în Norvegia cu un om venit din acel colț de lume, am simțit o profundă apreciere pentru ceea ce făceau. Desigur, ghidul nostru, Dawa Chhiri Sherpa, nu se confrunta pe traseul spre vârful Galdhøpiggen cu pericole mari sau cu decizii aflate la limita dintre viață și moarte și se observa foarte ușor că cel mai înalt vârf al Scandinaviei era mai mult o plimbare în parc pentru el, căci termenele sale de comparație în privința munților erau clar dintr-o altă ligă! Din Champions League!

De la Cabana Juvashytta (1.841 m) am mers destul de grupați, fără prea multe pauze, într-un ritm alergăreț, până am ajuns la buza ghețarului Styggebreen (2.030 m) unde ne-am oprit pentru a ne pregăti. Dawa și ghidul norvegian au făcut nodurile la corzile în care aveam să fim legați, ne-au explicat cum trebuia să mergem unul în spatele celuilalt, după ce ne agățam hamul într-o buclă, și apoi ne-au dat detalii despre împrejurimi: Galdhøpiggen se afla în lanțul montan Jotunheimen, din centrul Norvegiei sudice, între Oppland și Sogn og Fjordane. Jotunheimen însemna "casa giganților" și se potrivea de minune pentru că în acea zonă stăteau adunați 26 dintre cei mai înalți munți  ai Norvegiei, iar vârful era asediat din trei direcții de ghețari aflați în expansiune: Styggebreen în nord, Storejuvbreen în vest și Svellnosbreen la sud. 

Un ghețar este format din gheață și zăpadă. Din cauza greutății de deasupra, gheața de dedesubt se deplasează pe panta muntelui, iar partea de deasupra, fiind foarte rigidă, nu poate ține pasul cu dinamica din interior și se crapă, astfel făcându-și apariția crevasele. Acestea sunt ascunse sub poduri de zăpadă, așa că, dacă traversezi un ghețar și nu ești asigurat, ele pot crăpa sub greutatea ta și poți aluneca într-o altfel de crăpătură în gheață chiar și 20 m. Unii supraviețuiesc unei astfel de căderi, dar, în adâncurile dintre ghețuri se află un alt pericol: apa foarte rece care te putea îngheța foarte repede! Styggebreen înregistra o mișcare de genul acesta de aproape 30 m pe an, fapt care determina apariția unor crevase de 8-10 metri la suprafață și de 50 de metri în interior. Din cauza necesității traversării acestui ghețar, tururile erau ghidate spre vârf: legarea în coardă și prezența unor oameni cu experiență puteau preveni eventualele evenimente neplăcute. Dawa ne-a arătat locurile unde gheața avea 50 m (chiar la început) și unde ajungea până la 150 m. Noi am făcut practic un drum pe o pantă înclinată plină de zăpadă, nu pe gheață și nu cu crampoane, dar, știind ce se află dedesubt și văzând crevasele aflate dincolo de pintenul muntos din fața noastră, nu am tratat trecerea cu lejeritate, dar nici cu dramatism. Ne-a plăcut la nebunie legarea în coardă, mersul în șir indian și experiența total nouă pe care o trăiam și pe care nu am planificat-o decât cu vreo 3 zile înainte!

După vreo 3 ore și jumătate, după ce am trecut ghețarul Styggebreen și am parcurs o parte pietroasă întreruptă de limbi de zăpadă, am ajuns pe vârful Galdhøpiggen, la 2.469 m. Am găsit aglomerație mare la refugiu, un vânt dezlănțuit îi înghesuise pe montaniarzi în camera mică de socializare și le-a adus tuturor aminte că se aflau mult spre nordul Europei și că soarele de sus nu le putea garanta lejeritatea unui timp văratic. Mie chiar mi-a fost frig pe ultima parte de traseu, așa că m-am îmbrăcat bine de tot, mi-am tras gluga pe cap și am urcat încercând să mă încălzesc. Pe Silviu l-a ajuns frigul după ce ne-am luat o cafea fierbinte și am ieșit afară din refugiu ca să o savurăm pe o bancă de lemn: cât timp s-a schimbat de hainele transpirate și s-a îmbrăcat mai gros, nu mai mult de 5 minute, i s-a răcit bine de tot cafeaua!

De pe vârf se vedeau celelalte peste 20 de vârfuri mari ale Norvegiei, acoperite parțial de zăpezi. Priveliștea era copleșitoare, semăna cu Făgărașii noștri, doar că ne aflam la câteva mii de kilometri de casă și eram mult mai aproape de Cercul Polar. Dumnezeu a ținut cu noi și ne-a dat o vreme excelentă (frigul de vârf a fost o notă locală!) astfel încât am putut savura cel mai înalt munte al Scandinaviei cum ne place nouă: cu uimire, hlizeală și poze! Am fost recunoscători pentru toate lucrurile frumoase de peste zi și ne-am reconfirmat că ''Există un singur succes: să fii în stare să-ţi duci viaţa în felul tău.'' (Louis Aragon).

Coborârea a fost veselă și relaxantă. Dawa ne-a legat din nou în coardă la trecerea pe ghețar, dar, după aceea, a făcut ședință de final cu noi și ne-a lăsat slobozi pe traseul de întoarcere pentru a merge în ritmul nostru și a ne bucura de munții norvegieni cât și cum voiam. Corzile au fost date participanților pentru a fi duse înapoi la cabană, așa că Silviu s-a oferit să ia una dintre ele. Pe drum am adunat pietre și am pălăvrăgit entuziasmați despre cum o parte din teama mea cu ghețurile s-a mai îmblânzit. Mi-am dat seama că pot trece la nivelul următor dacă sunt ghidată și împrumut încredere de la alții până mi-o construiesc pe a mea, așa că planurile viitoare vor fi altoite și pe stilul acesta de a face munții. Silviu e deja instalat în acest nivel următor! 

Norvegia ne-a uimit de la bun început. Eram de puțin timp în ea și deja o simțeam alergând spre topul preferințelor noastre de călătorie. La începutul lunii august nici nu ne trecea prin cap că aveam să poposim pe la ea pe acasă, dar, uite că...încâlcite sunt cărările călătorului și neașteptate sunt pragurile pe care ajunge. Speram ca primul episod ochios să deschidă calea altora la fel și...nu aveam să așteptăm în van!