"La obârșie, la izvor
nici o apă nu se-ntoarce,
decât sub chip de nor.
La obârșie, la izvor
nici un drum nu se-ntoarce
decât în chip de dor.
O, drum și ape, nor și dor,
ce voi fi, când m-oi întoarce
la obârșie, la izvor?
Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?"
(Lucian Blaga)
A doua parte a șederii noastre în zona munților Rodna a însemnat descoperirea unor cărări prin partea ascunsă a pietroșilor, acolo unde piciorul ajunge rar și taina se întinde des, unde bătrânețea copacilor îmbrățișează stâncile încăpățânate, unde apa își schimbă mereu piesele pe tabla ei de șah cu muntele, unde tăcerea te înfricoșează cu adâncul ei și unde te eliberezi de crustele moarte ale celor nesemnificative. Ni s-a dezvăluit o fațetă de trăire autentică de către un om de-al locului, i-am ascultat poveștile precum copiii curioși, am primit cu inimă deschisă privilegiul de fi purtați către un mod de viață și de relaționare cu natura apropiat de un ritm lent, asociat unui firesc pe care noi îl pierdem repede în goana cotidiană.
Toate aceste au fost lucrurile de care aveam nevoie pentru a ne conecta la un alt nivel cu muntele și cu oamenii crescuți direct de el. Toate acestea au copt două felii de pâine aburindă care ne-au hrănit sufletul cu miez (și cu pălincă!) și ne-au dat cadou o pătură în carouri de amintiri cu care să ne învelim atunci când simțim nevoia de ceva curat și călduros. Oamenii sunt atât de nebuni și de înstrăinați în căutările lor: cele vitale sunt mereu în apropiere și ei trec ignorând apa, aerul, pământul, viața din ele și din ei! Ce bine că lecțiile munților nu sunt în ediție limitată și, oricînd ajungi în sala lor de clasă deschisă, sunt locuri destule unde să te așezi și să te bucuri de lecțiile lor de înțelepciune!
La trecerea din poala unui an în a altuia, ne-am spus că doar traseele spre vârful Gărgălău și Cascada Cailor nu erau suficiente pentru a ne potoli setea de munte, așa că am ales să mergem către natura aceea sălbăticită și tăcută pe care o poți găsi la câțiva metri dincolo de cărările umblate de toți! Eram cazați în Borșa și de la pensiunea noastră apărea pe hartă un traseu spre Cascada Puzdrele, pe lângă firul unei ape venind din inima liniștită a muntelui către forfota din vale. Nu știam exact ce ne aștepta, informațiile de pe internet erau puține, vagi și asociate cu perioada verii, dar nea Ion ne-a asigurat că exista marcaj și nu ne puteam rătăci. O mare parte a grupului nostru fusese cu o zi înainte cu Mocănița pe valea Vaserului, dar eu, Silviu și Gigi am preferat să stăm la taclale cu înăltocii și am făcut traseul spre Cascada Cailor. În ziua următoare, triumviratul nostru a păstrat direcția cu munții și a optat pentru traseul spre Cascada Puzdrele, deși grupul dorea să meargă spre Cascada Cailor. Când ne-au întrebat despre planurile noastre și au aflat ce intenționam, aproape toți și-au exprimat intenția de a veni alături de noi în misiunea noastră de explorare a unui teritoriu mai puțin umblat și au amânat incursiunea spre frecventata Cascadă a Cailor.
Traseul a fost surprinzător în frumos și expus în periculos! Am depășit o serie de treceri la nivel cu apa, fie peste gheața groasă de deasupra ei, fie peste niște lemne așezate transversal, dar, la o cotitură de stânci, unde adâncimea era semnificativ mai mare și apa curgea cu mai multă putere, lucrurile s-au schimbat serios. Un trunchi de copac era așezat pe post de pod între cele două maluri, dar era insuficient pentru a asigura o stabilitate consistentă, așa că băieții au recurs la dublarea siguranței prin poziționarea unui al doilea trunchi lângă cel inițial. Ce poate fi mai interesant pentru un bărbat decât rezolvarea unei situații periculoase, de supraviețuire, de depășire a unui obstacol ce implica atât forța minții, cât și cea a brațului? Bărbații noștri erau într-un extaz total, calculau unghiuri, luau decizii de poziționare și de organizare, verificau soliditatea noii rute de traversare: eram în mijlocul unui adevărat șantier în lucru! Aerul se umpluse de o adrenalină și de o bucurie puțin îngrijorată (din partea fetelor, desigur!) pe care doar muntele știa să le activeze la cote maxime! Probabil din cauză că una din lecțiile lui se referea la faptul că "Bucuria nu se raportează la vid, ci la plin. Bucuria înseamnă fericirea de a avea ceea ce avem. Aceeași viață în funcție de privirea pe care o aruncăm peste ea poate fi magnifică sau oribilă și, de aceea, trebuie să cultivăm bucuria." (Eric-Emmanuel Schmitt).
Dacă Ștefan Iordache are dreptate - "Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie." - atunci pot spune că momentele de prietenie prilejuite de munte au o altă greutate în sufletul unui om. Montaniardul experimentează alături de ceilalți situații în care se dezvăluie în cămașa lui lipită de piele, atunci caracterul lui iese așa de ușor la iveală, ca un sâmbure dintr-un fruct bine copt, încât are parte de adevărul oamenilor de lângă el, nu de imaginile lor întreținute. Curajul și veselia de la trecerea apei Negoiescului au fost deliciul ieșirii din acea zi pe munte: ne-am hlizit la superlativ, am fost atenți unii cu alții, Andrei a avut rolul de Caron al trunchilor și i-a traversat ori de câte ori vedea că cineva merge nesigur pe ei, bețele de sprijin au zburat întruna de pe un mal pe altul, iar încurajările (și grijile!) sonore au transformat temporar zona într-un fel de stadion în aer liber. Ce mai tura-vura, ne-am simțit extrem de bine, mai ales că nu au fost incidente de niciun fel, nu s-a înregistrat nicio cădere în apă și am avut minte ca, după 4 ore de traseu pe munte, să nu înaintăm, ci să ne întoarcem pentru a nu ne prinde noaptea!
Drumul de întoarcere a fost făcut în pași energizați, dar nu grăbiți! Scopul ieșirii noastre nu fusese atingerea obligatorie a Cascadei Puzdrele, pentru că știam că era ascunsă adânc în munte și condițiile de iarnă făceau ca incursiunea să fie plină de pericole asociate gheții. Am vrut o hălăduire prin sălbăticie și nu merita să riscăm o forțare a limitelor, să întâlnim alte zone expuse, să ne aventurăm pe ele la ora după-amiezii și să nu țină cu noi norocul doar pentru a ne demonstra că puteam ajunge la cascadă. Discutam cu Silviu, cu Mark, cu Anca și cu Gigi ce s-ar fi putut întâmpla dacă vreunul dintre noi, din cei 21 veniți pe urmele pârâului Negoiescu, ar fi căzut în apă la traversarea peste buștenii dubli. Nici nu voiam să ne imaginăm până la capăt un astfel de scenariu - era foarte frig, apa era înghețată, dar avea spărturi, curgea destul de serios, era puțin adâncă, așa că nu era o joacă să te măsori cu șuvoiul! În consecință, am spus "Mulțam fain!" muntelui pentru scurt-metrajul pe care ni l-a prezentat cu ghețurile în rolul principal și am făcut cale întoarsă către pensiune sub ochiul blând al unui apus întrezărit printre vârfurile de brazi!
Jenga - ce înseamnă ca ștrumfa ta să devină studentă! Și la medicină, pe deasupra! Află de tot felul de jocuri, le aduce cu ea și apoi...mai ai liniște, dacă poți! Adaugi și un inginer la întreaga ecuație și e clară treaba! În seara când Gigi a scos asul din mânecă, am rămas în cameră jucând îndrăcit timp de 3-4 ore: voiam să atingem nivelul de 30 de rânduri construite și turnul acela de bucăți de lemn șlefuite se dărâma sub presiune unui echilibru fragil când ajungeam pe la rândul 25, 26 sau chiar 29!! Ne sălta inima când scoteam câte o piesă și trebuia să o punem deasupra, priveam absorbiți cum întregul turn se clatina ușor, dar nu cădea, și fiecare răsufla ușurat că nu s-a dărâmat la tura lui! Cum să lași baltă jocul de Jenga și să te duci la socializare cu grupul, la brânzeturi și caise uscate? Bine că o aveam pe Georgiana (mulțam fain!) care ne lua temperatura din când în când și ne alimenta cu bunătățurile aduse de Ministerul De-ale Gurii! Am reușit să atingem nivelul de 30 și ne-am oprit mulțumiți de reușita noastră, dar în seara următoarea am extins molima și asupra grupului, iar ravagiile de adrenalină au fost pe măsură!
A doua zi grosul grupului a optat pentru un circuit către Memorialul de la Sighet, Cimitirul Vesel de Săpânța și Muzeul Satului, așa că noi ceilalți, vreo 9 la număr - Gigi, Anca, Mark, Raluca, Ion, Cătălina, Georgiana, Silviu și cu mine - ne-am propus ceva îndrăzneț: dacă plecam dimineață în traseu, înapoi pe firul Negoiescului, aveam o șansă să beneficiem de suficientă lumină pentru a ajunge la Cascada Puzdrele. Ne plăcuse tare mult ziua de dinainte și am fi vrut să obținem permisiunea să înaintăm în inima pădurii și a muntelui! Ne-am pornit veseli, bine îmbrăcați și siguri pe noi, dar ceva se schimbase în peisaj: gerul de peste noapte obligase apele să sară podurile de gheață și să mărească suprafața inundată, așa că, prin locurile unde am trecut cu ușurință cu o zi înainte, am întâmpinat configurații noi, deloc încântătoare.
Nu ne-am descurajat și am înaintat cu precauție, dar la o trecere pe un buștean de un metru și jumătate am alunecat și m-am dus cu fundul pe gheață, cu piciorul stâng direct în apă până la gleznă, udându-mă instant pe pantaloni până la piele. A trebuit să abandonez traseul! Apa rece trecea peste gheață și, deși avusesem mult noroc pentru faptul că nu căzusem direct în apă, situația nu era deloc propice adăstatului în frig. În 2 minute eram deja pe drumul înapoi, lăsându-i pe Silviu și pe omuleți îngrijorați, dar și încrezători că mă descurc fără probleme! Am mers pe jos până acasă, mi-am scos polarul și mi l-am pus în jurul șalelor și peste fund ca să nu mă ia frigul și în jumătate de oră am ajuns la pensiune unde era cald și bine!
Punctul de decizie a fost la buștenii dubli pe care trecuse toată lumea cu o zi înainte! Unul din ei era înghițit de gheață și celălalt era acaparat cam o treime, dar avea o pojghiță serioasă pe scoarță. Apa trecea pe dedesubt și nivelul era mai ridicat! Ion ar fi vrut să continue, dar Mark l-a temperat și Silviu l-a convins că nu avea rost să se expună unei căderi în apă pe o porțiune așa de evident expusă: eu o pățisem într-un loc mult mai îngust și o tulisem acasă, așa că nimeni nu voia să vadă ce s-ar fi întâmplat în situația alunecării pe porțiunea aceea! În consecință, cei 8 temerari rămași au făcut cale întoarsă către pensiune!
Nea Ion ne-a rezolvat dilema orelor de după-amiază pentru care nu aveam niciun plan în cap! După ce ne-a întremat cu niște pălincă maramureșeană, i-a propus lui Mark să tragem o raită pe la casa bătrânească a familiei sale, acolo unde a crescut împreună cu frații săi și unde a avut parte de o viață și de un ritm intrinseci naturii și muntelui. Uite-așa am ajuns la Gruiu Lung, prin locuri aparent aflate dincolo de privirea Lui Dumnezeu, unde "Simplitatea este complexitatea rezolvată." (Constantin Brâncuși) și firescul toarce molcom în orice fir de iarbă uscat sau verde, în fiecare copac ce sparge monotonia păturii pantelor, în calul bătrân lăsat să își stingă zilele în ritmul lui, în câinele blând ce se bucură de prezența oamenilor noi și se apropie stângaci de mângâierile lor, în ochiul soarelui ce își răsfață razele peste muntele din depărtare! A fost o incursiune în autentic, plină de poveștile lui nea Ion care avea nume pentru animalele sale, se integra perfect în peisaj și purta cu sine timpul trăit în casa bătrânească, arătându-ne camerele și trezind din memorie bucăți din copilăria sa plină de frați și de păzit oile pe munte!
Știu că o astfel de călătorie pare a fi asociată cu ceva din zona banalului, dar noi nu am resimțit-o așa! Ce a făcut-o deosebită? Fibra umană și tihna unui alt fel de ritm! Când nea Ion ne-a arătat casele din jur și ne-a spus că toate erau părăsite, cu excepția uneia dintre ele, în care mai locuia o bătrână ce avusese 11 copii, plecați prin străinătate, ni s-a strâns inima. Ei fuseseră mai mulți frați și doar el mai are grijă de casa bătrânească: nu o putea lăsa la voia întâmplării pentru că reprezenta o bucată de istorie familală și multe viață se petrecuse în ea! Nea Ion era atât de legat de ea, încât curgeau poveștile din el ca dintr-un izvor: calul său îmbătrânea liniștit de câțiva ani și el îl doftoricea când era cazul, câinii primeau porția lor de vorbă bună și copacul de aproape 100 de ani de lângă casă își încrețea mângâierea pe scoarță de fiecare dată. Toate dădeau impresia de a fi legate prin fire invizibile și locul părea populat de fantomele unui timp viu prin absență, infiltrat în pereți, așteptând să fie trezit prin poveștile care s-au scris atunci când el s-a scurs în ritmul oamenilor care l-au trăit! Așa călătorii nu se planifică: se primesc pur și simplu atunci când ți se înfățișează și se trăiesc deschis, cu recunoștință față de omul care ți le-a adus la îndemână!
Orășeni de profesie și montaniarzi cu sufletul, îmi vine greu să cred că vreunul dintre noi, din cei 8 ajunși la nea Ion acasă, ar fi dat comoditatea urbană pe simplitatea montană. Ne fascinează așa de mult ritmul naturii din astfel de locuri pentru că ne imprimă un alt du-te-vino, ne simțim conectați sufletește la sursa provenienței noastre, liniștea își croiește calea în bâzâitul de gânduri ca un pârâu primăvăratic ce își șușotește graba la topirea zăpezilor. Îl apreciem atât de mult tocmai pentru că vine în contrast cu rutina noastră aglomerată (și uneori absurdă!) și, de aceea, te odihnești într-un tine însuți curățat, aluneci spre "...lecția întoarcerii către tine...spre cea a fericirii simple de a fi și atât, de a-ți lăsa masca cea de toate zilele și de a iubi viața pentru că e singura dată când ești contemporani cu ea." (Roxana Dumitrache) și povestea celuilalt devine matcă de viață ce îți dă de gândit și de simțit.
Nea Ion, îmbrăcat lejer, prea puțin deranjat de gradele în minus de afară, cu pasul iute de om de munte, căruia distanțele nu i se par mari în nicio situație (totul este "colea" și nu e mult până...oriunde!), ne-a rezervat încă o surpriză: izvorul de apă minerală (borcuț) de pe deal! Hai, hai, la drum pe cărare, pe un traseu pe care nea Ion nu îl mai făcuse de 20 de ani, dar din care știa fiecare copac și fiecare onduleu al muntelui! Izvorul nu era înghețat și apa avea gust mineral și depuneri roșiatice de fier din care Mark și-a făcut o mască pentru prospețimea mâinilor și...pentru poziția de hip-hop-er la poză!
Trecerea din 2015 în 2016 a fost la înălțimea așteptărilor, mai ales prin cele...neașteptate! Mă bucur că m-am revăzut cu oamenii-zâmbet, că am petrecut câteva zile frumoase împreună, că am mai cunoscut alți montaniarzi și că am râs pe săturate! După ce au ajuns acasă, Raluca și Ion ne-au trimis un mesaj: "Mulțumim pentru clipele frumoase petrecute împreună! Așteptăm cu interes o altă excursie în care vom putea să admirăm peisaje minunate, căluți, văcuțe, căței (...), căpițe cu fân, râuri înghețate, izvoare și să arătăm cât de puternici sunt moldovenii! Vă urăm un an plin de plimbări lungi și dese!". Cuvintele lor spun destul de multe, așa că sperăm să treacă acest an cu multe pline și rodoase și să vină, la vremea lui, tiptil, al 6-lea episod montaniard la trecerea dintre ani!
Momentul deciziei spontane a grupului mi-a adus aminte de vremurile organizării ieșirilor în gașcă cinefilă când curajul și curiozitatea erau chingile ce ne adunau des și ne făceau să ne aventurăm prin munți, nu bifarea unor obiective. Recunosc faptul că m-am simțit tare bine să descopăr în reacția entuziastă a ceilorlalți că aceste legături strașnice cu nevoia de frumos de alt calibru, de necunoscut, de explorare, de "vedem la fața locului" încă se manifestau și nu dormeau în găoacea gândurilor că vremurile acelea de aventurare au trecut și urma inevitabilul somn de pașnică mulțumire de sine. Puși în fața unei alternative care îi ducea către cămările ascunse ale muntelui, omuleții au ales să (se) descopere (într-) o altă ipostază a Rodnei, de la nivelul pârâului, printre ghețuri și poduri groase de apă încremenită, pe povârnișuri înzăpezite, printre căderi spectaculoase șopotind pe sub perdelele înghețate, calculându-și cu atenție pașii la trecerea peste pojghițe și admirând un spectacol aflat în regia apelor și a iernii. Cine nu ar fi zis "Da"?
Traseul a fost surprinzător în frumos și expus în periculos! Am depășit o serie de treceri la nivel cu apa, fie peste gheața groasă de deasupra ei, fie peste niște lemne așezate transversal, dar, la o cotitură de stânci, unde adâncimea era semnificativ mai mare și apa curgea cu mai multă putere, lucrurile s-au schimbat serios. Un trunchi de copac era așezat pe post de pod între cele două maluri, dar era insuficient pentru a asigura o stabilitate consistentă, așa că băieții au recurs la dublarea siguranței prin poziționarea unui al doilea trunchi lângă cel inițial. Ce poate fi mai interesant pentru un bărbat decât rezolvarea unei situații periculoase, de supraviețuire, de depășire a unui obstacol ce implica atât forța minții, cât și cea a brațului? Bărbații noștri erau într-un extaz total, calculau unghiuri, luau decizii de poziționare și de organizare, verificau soliditatea noii rute de traversare: eram în mijlocul unui adevărat șantier în lucru! Aerul se umpluse de o adrenalină și de o bucurie puțin îngrijorată (din partea fetelor, desigur!) pe care doar muntele știa să le activeze la cote maxime! Probabil din cauză că una din lecțiile lui se referea la faptul că "Bucuria nu se raportează la vid, ci la plin. Bucuria înseamnă fericirea de a avea ceea ce avem. Aceeași viață în funcție de privirea pe care o aruncăm peste ea poate fi magnifică sau oribilă și, de aceea, trebuie să cultivăm bucuria." (Eric-Emmanuel Schmitt).
Dacă Ștefan Iordache are dreptate - "Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie." - atunci pot spune că momentele de prietenie prilejuite de munte au o altă greutate în sufletul unui om. Montaniardul experimentează alături de ceilalți situații în care se dezvăluie în cămașa lui lipită de piele, atunci caracterul lui iese așa de ușor la iveală, ca un sâmbure dintr-un fruct bine copt, încât are parte de adevărul oamenilor de lângă el, nu de imaginile lor întreținute. Curajul și veselia de la trecerea apei Negoiescului au fost deliciul ieșirii din acea zi pe munte: ne-am hlizit la superlativ, am fost atenți unii cu alții, Andrei a avut rolul de Caron al trunchilor și i-a traversat ori de câte ori vedea că cineva merge nesigur pe ei, bețele de sprijin au zburat întruna de pe un mal pe altul, iar încurajările (și grijile!) sonore au transformat temporar zona într-un fel de stadion în aer liber. Ce mai tura-vura, ne-am simțit extrem de bine, mai ales că nu au fost incidente de niciun fel, nu s-a înregistrat nicio cădere în apă și am avut minte ca, după 4 ore de traseu pe munte, să nu înaintăm, ci să ne întoarcem pentru a nu ne prinde noaptea!
Drumul de întoarcere a fost făcut în pași energizați, dar nu grăbiți! Scopul ieșirii noastre nu fusese atingerea obligatorie a Cascadei Puzdrele, pentru că știam că era ascunsă adânc în munte și condițiile de iarnă făceau ca incursiunea să fie plină de pericole asociate gheții. Am vrut o hălăduire prin sălbăticie și nu merita să riscăm o forțare a limitelor, să întâlnim alte zone expuse, să ne aventurăm pe ele la ora după-amiezii și să nu țină cu noi norocul doar pentru a ne demonstra că puteam ajunge la cascadă. Discutam cu Silviu, cu Mark, cu Anca și cu Gigi ce s-ar fi putut întâmpla dacă vreunul dintre noi, din cei 21 veniți pe urmele pârâului Negoiescu, ar fi căzut în apă la traversarea peste buștenii dubli. Nici nu voiam să ne imaginăm până la capăt un astfel de scenariu - era foarte frig, apa era înghețată, dar avea spărturi, curgea destul de serios, era puțin adâncă, așa că nu era o joacă să te măsori cu șuvoiul! În consecință, am spus "Mulțam fain!" muntelui pentru scurt-metrajul pe care ni l-a prezentat cu ghețurile în rolul principal și am făcut cale întoarsă către pensiune sub ochiul blând al unui apus întrezărit printre vârfurile de brazi!
Jenga - ce înseamnă ca ștrumfa ta să devină studentă! Și la medicină, pe deasupra! Află de tot felul de jocuri, le aduce cu ea și apoi...mai ai liniște, dacă poți! Adaugi și un inginer la întreaga ecuație și e clară treaba! În seara când Gigi a scos asul din mânecă, am rămas în cameră jucând îndrăcit timp de 3-4 ore: voiam să atingem nivelul de 30 de rânduri construite și turnul acela de bucăți de lemn șlefuite se dărâma sub presiune unui echilibru fragil când ajungeam pe la rândul 25, 26 sau chiar 29!! Ne sălta inima când scoteam câte o piesă și trebuia să o punem deasupra, priveam absorbiți cum întregul turn se clatina ușor, dar nu cădea, și fiecare răsufla ușurat că nu s-a dărâmat la tura lui! Cum să lași baltă jocul de Jenga și să te duci la socializare cu grupul, la brânzeturi și caise uscate? Bine că o aveam pe Georgiana (mulțam fain!) care ne lua temperatura din când în când și ne alimenta cu bunătățurile aduse de Ministerul De-ale Gurii! Am reușit să atingem nivelul de 30 și ne-am oprit mulțumiți de reușita noastră, dar în seara următoarea am extins molima și asupra grupului, iar ravagiile de adrenalină au fost pe măsură!
A doua zi grosul grupului a optat pentru un circuit către Memorialul de la Sighet, Cimitirul Vesel de Săpânța și Muzeul Satului, așa că noi ceilalți, vreo 9 la număr - Gigi, Anca, Mark, Raluca, Ion, Cătălina, Georgiana, Silviu și cu mine - ne-am propus ceva îndrăzneț: dacă plecam dimineață în traseu, înapoi pe firul Negoiescului, aveam o șansă să beneficiem de suficientă lumină pentru a ajunge la Cascada Puzdrele. Ne plăcuse tare mult ziua de dinainte și am fi vrut să obținem permisiunea să înaintăm în inima pădurii și a muntelui! Ne-am pornit veseli, bine îmbrăcați și siguri pe noi, dar ceva se schimbase în peisaj: gerul de peste noapte obligase apele să sară podurile de gheață și să mărească suprafața inundată, așa că, prin locurile unde am trecut cu ușurință cu o zi înainte, am întâmpinat configurații noi, deloc încântătoare.
Nu ne-am descurajat și am înaintat cu precauție, dar la o trecere pe un buștean de un metru și jumătate am alunecat și m-am dus cu fundul pe gheață, cu piciorul stâng direct în apă până la gleznă, udându-mă instant pe pantaloni până la piele. A trebuit să abandonez traseul! Apa rece trecea peste gheață și, deși avusesem mult noroc pentru faptul că nu căzusem direct în apă, situația nu era deloc propice adăstatului în frig. În 2 minute eram deja pe drumul înapoi, lăsându-i pe Silviu și pe omuleți îngrijorați, dar și încrezători că mă descurc fără probleme! Am mers pe jos până acasă, mi-am scos polarul și mi l-am pus în jurul șalelor și peste fund ca să nu mă ia frigul și în jumătate de oră am ajuns la pensiune unde era cald și bine!
- apele Negoiescului în prima zi -
locurile de trecere erau mai înguste și se putea păși ușor peste gheață -
- apele Negoiescului a doua zi -
locurile de trecere erau mult umflate și pline de gheață mărunțită -
Punctul de decizie a fost la buștenii dubli pe care trecuse toată lumea cu o zi înainte! Unul din ei era înghițit de gheață și celălalt era acaparat cam o treime, dar avea o pojghiță serioasă pe scoarță. Apa trecea pe dedesubt și nivelul era mai ridicat! Ion ar fi vrut să continue, dar Mark l-a temperat și Silviu l-a convins că nu avea rost să se expună unei căderi în apă pe o porțiune așa de evident expusă: eu o pățisem într-un loc mult mai îngust și o tulisem acasă, așa că nimeni nu voia să vadă ce s-ar fi întâmplat în situația alunecării pe porțiunea aceea! În consecință, cei 8 temerari rămași au făcut cale întoarsă către pensiune!
Nea Ion ne-a rezolvat dilema orelor de după-amiază pentru care nu aveam niciun plan în cap! După ce ne-a întremat cu niște pălincă maramureșeană, i-a propus lui Mark să tragem o raită pe la casa bătrânească a familiei sale, acolo unde a crescut împreună cu frații săi și unde a avut parte de o viață și de un ritm intrinseci naturii și muntelui. Uite-așa am ajuns la Gruiu Lung, prin locuri aparent aflate dincolo de privirea Lui Dumnezeu, unde "Simplitatea este complexitatea rezolvată." (Constantin Brâncuși) și firescul toarce molcom în orice fir de iarbă uscat sau verde, în fiecare copac ce sparge monotonia păturii pantelor, în calul bătrân lăsat să își stingă zilele în ritmul lui, în câinele blând ce se bucură de prezența oamenilor noi și se apropie stângaci de mângâierile lor, în ochiul soarelui ce își răsfață razele peste muntele din depărtare! A fost o incursiune în autentic, plină de poveștile lui nea Ion care avea nume pentru animalele sale, se integra perfect în peisaj și purta cu sine timpul trăit în casa bătrânească, arătându-ne camerele și trezind din memorie bucăți din copilăria sa plină de frați și de păzit oile pe munte!
Știu că o astfel de călătorie pare a fi asociată cu ceva din zona banalului, dar noi nu am resimțit-o așa! Ce a făcut-o deosebită? Fibra umană și tihna unui alt fel de ritm! Când nea Ion ne-a arătat casele din jur și ne-a spus că toate erau părăsite, cu excepția uneia dintre ele, în care mai locuia o bătrână ce avusese 11 copii, plecați prin străinătate, ni s-a strâns inima. Ei fuseseră mai mulți frați și doar el mai are grijă de casa bătrânească: nu o putea lăsa la voia întâmplării pentru că reprezenta o bucată de istorie familală și multe viață se petrecuse în ea! Nea Ion era atât de legat de ea, încât curgeau poveștile din el ca dintr-un izvor: calul său îmbătrânea liniștit de câțiva ani și el îl doftoricea când era cazul, câinii primeau porția lor de vorbă bună și copacul de aproape 100 de ani de lângă casă își încrețea mângâierea pe scoarță de fiecare dată. Toate dădeau impresia de a fi legate prin fire invizibile și locul părea populat de fantomele unui timp viu prin absență, infiltrat în pereți, așteptând să fie trezit prin poveștile care s-au scris atunci când el s-a scurs în ritmul oamenilor care l-au trăit! Așa călătorii nu se planifică: se primesc pur și simplu atunci când ți se înfățișează și se trăiesc deschis, cu recunoștință față de omul care ți le-a adus la îndemână!
Orășeni de profesie și montaniarzi cu sufletul, îmi vine greu să cred că vreunul dintre noi, din cei 8 ajunși la nea Ion acasă, ar fi dat comoditatea urbană pe simplitatea montană. Ne fascinează așa de mult ritmul naturii din astfel de locuri pentru că ne imprimă un alt du-te-vino, ne simțim conectați sufletește la sursa provenienței noastre, liniștea își croiește calea în bâzâitul de gânduri ca un pârâu primăvăratic ce își șușotește graba la topirea zăpezilor. Îl apreciem atât de mult tocmai pentru că vine în contrast cu rutina noastră aglomerată (și uneori absurdă!) și, de aceea, te odihnești într-un tine însuți curățat, aluneci spre "...lecția întoarcerii către tine...spre cea a fericirii simple de a fi și atât, de a-ți lăsa masca cea de toate zilele și de a iubi viața pentru că e singura dată când ești contemporani cu ea." (Roxana Dumitrache) și povestea celuilalt devine matcă de viață ce îți dă de gândit și de simțit.
Nea Ion, îmbrăcat lejer, prea puțin deranjat de gradele în minus de afară, cu pasul iute de om de munte, căruia distanțele nu i se par mari în nicio situație (totul este "colea" și nu e mult până...oriunde!), ne-a rezervat încă o surpriză: izvorul de apă minerală (borcuț) de pe deal! Hai, hai, la drum pe cărare, pe un traseu pe care nea Ion nu îl mai făcuse de 20 de ani, dar din care știa fiecare copac și fiecare onduleu al muntelui! Izvorul nu era înghețat și apa avea gust mineral și depuneri roșiatice de fier din care Mark și-a făcut o mască pentru prospețimea mâinilor și...pentru poziția de hip-hop-er la poză!
Am grăbit pasul căci seara aducea frig după ea și noi, puii de oraș cu ambiții montaniarde, îl resimțeam bine de tot! Când am ajuns la mașină, nea Ion ne-a spus că acolo era cald și noi am început să râdeam cu căciulile trase pe cap, cu hainele încheiate și cu mănușile la datorie pe degete! La pensiune am primit tratamentul soției lui în privința înfrângerii frigului: slană, ceapă roșie, pâine coaptă, caș și sfânta pălincă fiartă cu miere, remediu pentru absolut orice problemă!! Nu aveai cum să te contrazici cu așa oameni deschiși, doar că, în scurt timp, nu ne mai recunoșteam de veseli ce eram! În mine intrase un frig serios de când căzusem pe gheața și în apa Negoiescului, încât îmi făceam probleme de ce nu mă mai încălzeam, dar...cu antidotul potrivit am pus frigul la punct! Și simțul de orientare și claritatea minții și orice altă formă de coordonare a mușchilor! M-am dus direct în pat, unde mă aștepta un somn zdravăn de 2 ore! Când m-am trezit eram vindecată de frig și gata să merg la ultima seară de socializare!
Trecerea din 2015 în 2016 a fost la înălțimea așteptărilor, mai ales prin cele...neașteptate! Mă bucur că m-am revăzut cu oamenii-zâmbet, că am petrecut câteva zile frumoase împreună, că am mai cunoscut alți montaniarzi și că am râs pe săturate! După ce au ajuns acasă, Raluca și Ion ne-au trimis un mesaj: "Mulțumim pentru clipele frumoase petrecute împreună! Așteptăm cu interes o altă excursie în care vom putea să admirăm peisaje minunate, căluți, văcuțe, căței (...), căpițe cu fân, râuri înghețate, izvoare și să arătăm cât de puternici sunt moldovenii! Vă urăm un an plin de plimbări lungi și dese!". Cuvintele lor spun destul de multe, așa că sperăm să treacă acest an cu multe pline și rodoase și să vină, la vremea lui, tiptil, al 6-lea episod montaniard la trecerea dintre ani!
